Avignon 2021 sau dreptul la speranță

În miezul zilei de 25 martie, mult așteptata conferință de presă a Festivalului IN de la Avignon, transmisă de la Fabrica, sediul magic al atîtor zile și nopți de teatru, ne-a proiectat brusc într-o falie privilegiată a timpului. Întîlnirea, deschisă de directorul festivalului, Olivier Py, părea în afara timpului nebun pe care-l traversăm astăzi, ni se promitea un program „normal”, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat în jurul nostru. Și încercînd o vreme să fac abstracție de tot, am urmărit absolut fascinată conferința de presă, avalanșa de super-spectacole în perspectivă, după cura de spectacole-surogat pe Internet. Un festin după un post gri spre negru de un an de zile. Fără să uit totuși avalanșa de știri despre pandemie și ghearele ei tot mai strînse în jurul nostru, în viața reală. Nu-i nimic, haideți, o porție de vis, o porție de utopie... Nu asta ar fi oare și definiția teatrului, mai mult, a festivalului? Și citez aici din cuvîntul de deschidere al lui Olivier Py, un soi de utopie, mereu reîncepută, cu fiecare festival, cu fiecare spectacol: „De la constituirea lui, festivalul este o utopie care invită la alte utopii, mai întîi artistice, dar și intelectuale, politice și sociale. Utopia aceasta nu este numai constituirea pentru o lună de zile a unei cetăți magice, înfierbîntate de artă și gîndire, ci, de asemenea, reunirea celor care își amintesc de viitor și cred în el... Nu putem afirma nimic despre viitor, putem doar spera. «La ce avem dreptul să sperăm?» mi se pare o întrebare întotdeauna prezentă într-o operă de artă”.

În Franța, revolta oamenilor de teatru răbufnește. Mișcarea, începută pe 4 martie prin ocuparea Odéonului parizian de către 50 de sindicaliști, s-a propagat în valuri, ajungînd în momentul de față la peste 100 de spații teatrale sau culturale ocupate. O banderolă pe fațada Odéonului anunță: „Nu mai jucăm, ne luptăm!”. Cele 50 de persoane, din toate categoriile din jurul spectacolului, sindicaliști CGT, sindicat legat tradițional de partide de stînga ca Partidul Comunist și, mai nou, LFI, La France Insoumise, „Franța nesupusă“, ocupă zi și noapte teatrul. Niciodată mai mult de 50 de persoane pentru a fi respectate normele sanitare, se doarme în cabine, pe hol, pe saltele sau în saci de dormit, statuile lui Racine și Corneille sînt înrolate și ele în mișcare, poartă veste galbene sau drapelul roșu al sindicatului.

Revendicarea de breaslă inițială, legată de statutul unic al „intermitenților din artele spectacolului”, s-a lărgit, căci doar deschiderea pur și simplu a sălilor se dovedește un pariu riscant, și a devenit o revendicare mai largă, socială și politică. Roselyne Bachelot, ministru al Culturii, a venit în primele zile, a ascultat argumentele lor și a promis să le transmită mai departe. De atunci e la spital, în ATI, și situația sanitară se agravează pe zi ce trece.

Cîteva precizări sînt necesare aici. Trebuie amintit că toate aceste teatre sau spații culturale ocupate nu funcționează cu trupe permanente, singurul teatru cu o trupă permanentă fiind Comedia Franceză, care are un statut special, a creat un site extrem de frecventat și prezintă spectacole online. De altfel, teatrul continuă să funcționeze în surdină, ca peste tot în lume, cu repetiții, punînd adesea actorii și tehnicienii în pericol, dar cu speranța că vor ieși curînd la lumina reflectoarelor. Pentru orice eventualitate, spectacolele sînt filmate pentru site-ul teatrului sau ținute în așteptare. De altfel, la Odéon, în momentul cînd teatrul a fost ocupat, Christophe Honoré repeta cu Chiara Mastroianni, deși premiera era deja amînată, dar sperînd să facă turnee la vară sau în toamnă. Mulți actori continuă să fie activi, ca dovadă aceste spectacole care există deja și care ni se promit pentru Avignon. Protestul vine din partea celor rămași în afara sistemului, dar aici intervine, de asemenea, și solidaritatea profesională.

Teatrele și sălile de spectacol au fost închise din martie trecut, cu o scurtă pauză în timpul verii, și definitiv închise pe 28 octombrie. În martie trecut, principala revendicare, satisfăcută, de altfel, a fost prelungirea perioadei albe, adică prelungirea pînă în august 2021 a drepturilor la șomaj. Este vorba de situația, unică în Europa și, cred, în lume, a „intermitenților din spectacol”, care, datorită specificului activităților lor, au dreptul la un ajutor de șomaj timp de un an de zile dacă au 507 ore de muncă declarate în ultimele 12 luni. Situația generală a lumii spectacolului nu s-a schimbat însă și se cere prelungirea perioadei „albe” pînă în august 2022. Este vorba doar de categoria zisă a „intermitenților din spectacol”, în jur de 120.000 de persoane. Sînt lăsate deoparte multe alte categorii din jurul lor, ghizi, conferențiari în muzee și alte locuri culturale, lucrători în restaurație din teatre sau din evenimente etc., care nu au dreptul la acest statut și care, de altfel, nu au putut profita de milioanele de euro de care au beneficiat alte sectoare culturale. Se adaugă, deci, alți lucrători din jurul culturii, cu o situație precară, sau elevii și studenții din conservatoare aflați la început de drum în carieră. Apare însă o altă exigență, care include categorii și mai largi: protestul împotriva noii legi a ajutoarelor de șomaj în general, care va intra în vigoare pe 1 iulie 2021 și care prevede diminuarea ajutoarelor lunare, într-o perioadă dificilă pentru toată economia.

Conferința de presă de la Avignon, care e la rîndul său un spectacol în sine, a debutat cu o venire la rampă a cîtorva reprezentanți ai celor uitați în umbră, categorii precarizate de COVID-19 și rămase în afara sistemului înterimarilor, și s-a încheiat cu o invitație la o agora publică, în fața Fabricii, pentru a doua zi. A urmat apoi partea oficială, scurte cuvîntări ale unor reprezentanți politici locali și ale unor mecena, un program bine reglat, ca la orice inaugurare oficială. Roselyne Bachelot, aflată în spital la acel moment, a intervenit cu un video, un moment de un umor straniu, dar inevitabil memento COVID, mereu la pîndă. Olivier Py a intrat în sfîrșit în inima subiectului, cine vine și cu ce, adică trei salve, fiecare de vreo zece spectacole, cu fragmente video. Cîteva cifre: 46 de spectacole pentru 21 de zile (5-25 iulie). 40 de lecturi, 70 de dezbateri și expoziții. 80% sînt creații, dintre care 29 co-producții cu festivalul. Aproape jumătate din spectacole sînt semnate de femei. În privința numărului de spectatori, cifra este mai greu de evaluat, căci nu se cunoaște pentru moment capacitatea sălilor unde se va juca, mai ales pentru sălile închise precum cea de la Fabrica sau spațiile în aer liber, cum ar fi Curtea de Onoare a Palatului Papal, complet renovată. Olivier Py evită sau refuză să se gîndească la cazul unor trupe invitate din străinătate, mai previzibile pentru Belgia, dar deocamdată un pariu riscant pentru o trupă invitată din Africa de Sud. Și aici trebuie subliniat optimismul – sau inconștiența – organizatorilor, care nu prevăd nici o soluție de amînare sau, Doamne ferește, de anulare. Olivier Py rămîne, spune el, optimist și rezonabil. Festivalul trebie să aibă loc, cu orice preț, este simbolul viu al revenirii la teatru, la viața normală.

Tema festivalului este  „Se souvenir de l’avenir”. Să ne amintim de viitor... titlu sub care se va desfășura, de altfel, o conferință cu Edgar Morin pe scena Palatului Papal, pe 13 iulie, cînd filozoful va împlini rotunda vîrstă de 100 de ani. Olivier Py amintește că au ezitat între „Utopie, distopie”, „A evita apocalipsa” sau „Vis comun” – toate acoperind perfect acest pariu imposibil, dar teribil de tentant.

Trebuie să recunoaștem, meniul e fabulos. Festivalul se va deschide în Curtea de Onoare cu Livada de vișini în regia lui Tiago Rodriguez, cu Isabelle Huppert în rolul principal. Christiane Jatahy, specialistă în teatru/video, propune  Entre chien et loup – nu chiar între cîine și lup, în franceză aceasta e o expresie pentru a defini momentul zilei între amurg și noapte sau în pragul dintre noapte și zori –, după Dogville de Lars von Trier, la Vedène, o sală în afara Avignon-ului; Caroline Guiela Nguyen cu Fraternitate, o poveste fantastică, la Fabrica, sau Fabrice Murgia (neuitatul regizor belgian, cu al său Chagrin des ogres – Jalea căpcăunilor, de acum aproape un deceniu) cu Ultima noapte a lumii de Laurent Gaudé. Apoi un ciclu Molière, Cerul, noaptea, sărbătoarea (care reia o frază de Jean Vilar, „Le ciel, la nuit, la fête”), jucat de Nouveau Théâtre Populaire, sau Pia Menard cu Oricum am puține amintiri. Din Grecia sînt așteptați Pantelis Dentakis cu un spectacol după Philippe Miniana, Micuța într-o pădure profundă, și mai ales Dimitris Papaioanniou, una dintre marile revelații ale festivalului de acum cîțiva ani, care trebuia să vină anul trecut cu un spectacol de dans, dar a preferat de astă dată un duo, Ink, jucat în imensa sală de la Fabrica. Cît despre directorul festivalului, Olivier Py, el a pregătit o serie de lecturi și interpretări după Hamlet, personaj și subiect care-l bîntuie de ani de zile. Nu vreau și nu pot să fac un catalog complet, sperînd totuși să mă regăsesc în vara asta, fugind de la un spectacol la altul, amintindu-mi deja de viitor...

Cît despre Festivalul Off, cu peste 1.500 de spectacole, imens tîrg teatral, care cu forfota sa multicoloră dă tonul și gustul special orașului festivalier, e greu de prevăzut pentru moment dacă va putea să aibă loc vara aceasta. Și pentru că, în general, în secțiunea OFF se joacă în spații mici și greu de controlat. Problema e: dacă IN-ul va reuși să se păstreze pe linia de plutire, ce se va întîmpla cu sutele sau miile de actori ai OFF-ului, lipsiți de reprezentație, pe străzile și piețele din jur care mai păstrează încă amintirea mișcărilor de protest ale intermitenților din spectacol din anii din urmă? În orice caz, vara riscă să se anunțe animată.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: wikimedia commons