Mirella PATUREAU

„Mă uit scîrbit la tot și bun rămas! Dar dacă plec, iubirea-mi cui o las?”

Cum să trăim împreună? Ce loc rezervăm migranților, refugiaților politici?

Pandemia a trecut peste oraș ca un fluture gras și negru, ne spune unul dintre spectacolele cele mai bogate stilistic din festival, semnat de Radu Afrim, de un sarcasm tandru și în același timp plin de speranță.

Noul director, portughezul Tiago Rodrigues, va semna noua pagină a festivalului de-abia în vara lui 2023.

Tema festivalului este  „Se souvenir de l’avenir”. Să ne amintim de viitor...

A fost creat un proiect solidar, Avignon Online, pentru a reda o viață virtuală Festivalului OFF, cu  fragmente de video și programul teatrelor.

Venit din teatru, cu un pasaj recent în cinema ca realizator de film, Eugen Jebeleanu semnează prima sa regie de operă, „I was looking to the ceiling and then I saw the sky”.

Festivalul de toamnă parizian a început plin de încredere pe 10 septembrie, promis pînă în inima iernii, cosmopolit, generos, mixînd nume prestigioase ieșite din avangarda anilor ’80-’90, Wooster Group, Robert Wilson, Théâtre du Radeau, Christoph Marthaler, Frank Castorf, a continuat cu Rimini Protokoll, Tiago Rodrigues/tg STAN, Castelucci, Warlikowski sau mai tinerii Milo Rau și Julie Deliquet.

Subtitlul acestei ediții a FNT a fost „Teatrul, clipa magică a istoriei“ și ne a ghidat gîndurile încă de la bun început prin cîteva întîlniri la HUB FNT ARCUB, ca aceea dedicată Europei Libere,

Dacă în Thiaroye, primul episod al trilogiei Alexandrei Badea, Points de non-retour (Puncte de neîntoarcere), jucat la Théâtre de la Colline din Paris, dimensiunea documentată era importantă, în Cheiul Senei, cel de al doilea capitol al trilo

De ce fac teatru, se întreabă Peter Brook prin acest spectacol, și răspunsul e simplu și complicat în același timp, ca această călătorie, dramatică, lejeră și plină de tîlc.

Bergman propunea, în 1966, procedee inedite, dar mai ales două femei ce vorbesc deschis între ele despre dorință, act sexual și avort. Persona este un termen de psihanaliză, filmul este o psihoterapie inversată, pacienta este cea care ascultă și terapeuta e cea care vorbește.

Andrei Măjeri a fost prezent în festival cu un text de o scriitoare rusă, Ludmila Razumovskaia, Dragă doamnă profesoară. Am preferat însă să urmăresc cel mai recent spectacol al său, realizat la Apollo 111, Medea’s Boys, un spectacol provocator și extrem de seducător. Să încep prin a vă spune, pentru a vă trezi o curiozitate iremediabilă, că Ionuț Sociu și Euripide au scris o piesă despre Medeea, în faliile timpului. Spectacolul are astfel două spații, cel al mitului,

La numai doi ani de la crearea sa, teatrul din Suceava a devenit un punct de neocolit pe harta teatrală din România. Și dacă tot am parafrazat în titlu un bătrîn cronicar moldovean, să mai adaugăm un pic de Sadoveanu, căci, grație teatrului său, Suceava refuză să fie astăzi locul unde nu se întîmplă nimic…

Thyeste și Atreu sînt doi frați gemeni ce își dispută regatul Argos. Pentru a se răzbuna pe fratele său Thyeste, care i-a furat lîna de aur, simbol al puterii regale, cu ajutorul soției sale, Eropa, Atreu îi omoară copiii și îi servește, la un ospăț așa-zis de împăcare, nefericitului tată ce îi îngurgitează ignorînd crima. Thyeste va fi mai tîrziu tatăl lui Egist, iar Atreu va mai avea doi fii, Agamemnon și Menelaos – iată-ne așadar instalați la originea teribilei povești

O „inovație“, Lady Macbeth, jucată de un bărbat, dar care nu amintește nici practica teatrului elisabetan unde nu jucau femei și se recurgea la travestiuri, și nici nu aduce nimic nou în relația dintre personaje. Se vorbește despre ea sau she, absolut surzi la prestanța reală a flăcăului în chestiune. Marcel Meyer a rămas o prezență scenică impresionantă într-un hățiș de bune intenții regizorale pierdute în ceață.

De ceva vreme, tineri regizori, Carmen Lidia Vidu, Cinty Ionescu sau Bobi Pricop și echipa sa, au început să le îmblînzească și pe scenele românești. Desigur, mai toate spectacolele își permit astăzi proiecții video sau imagini de sinteză.

Thibaudat notează că festivalul atinge apoteoza sa populară cu Ubu la Nancy care traversează orașul de la ora 10 dimineața, triumfă la balconul primăriei și se termină spre miezul nopții la teatrul permanent (în construcție).

Sutele de mii de festivalieri contribuie din plin la economiile locale.

Olivier Py anunță pentru ediția viitoare un festival a cărui tematică principală va fi cea a genului: „Transidentitate, transsexualitate, libertatea de a fi ce vrei“.

Primele zile au propus și primele provocări; l-am regăsit pe dramaturgul Matei Vișniec cu două spectacole, dar nu în formula care l-a consacrat, post-absurdul și verva sa poetică, am regăsit aici dramaturgul ce privește cu ochii jurnalistului, comentator politic la RFI Paris.

Înscrisă sub tema străinului şi a Odiseii sale – subiect vast, adus la incandescenţă de actualitatea fierbinte a migranţilor –, această ediţie a Festivalului Interferenţe a propus, timp de 11 zile, 22 de spectacole din 14 ţări în 13 limbi diferite, în marginea cărora au avut loc lansări de carte, discuţii și concerte.

Dincolo de orice aprecieri generale, sîntem de acord că un festival național a­nual nu poate reflecta decît starea actuală a teatrului românesc.

Principala temă de vacanță, vara aceasta, a fost lectura romanului lui Roberto Bolaño, 2666.

Cu un focus pe teatrele din Orientul Mijlociu și un afiș semnat de un artist franco-algerian, Olivier Py, aflat astăzi la cea de-a treia ediție a mandatului său, Festivalul de la Avignon a devenit o platformă unde teatrul și politica s-au întîlnit pentru a răspunde unei lumi în criză, pradă deznădejdii și spaimelor, terorii și lipsei de ideal.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a devenit de multă vreme un loc de întîlnire privilegiat pe harta europeană a teatrului, unde trupe tinere sau artişti „marginali“ pot evolua fără complexe alături de nume consacrate ale scenei internaţionale.

Cea de-a XV-a ediție a Premiului Europa pentru Teatru a avut loc la Craiova. Gestul reprezintă pentru Emil Boroghină, sufletul neobosit al Festivalului, un vis împlinit în aceste momente de criză pe care le traversează Uniunea Europeană, miracol împlinit grație teatrului, venit din toate colțurile Europei.

Brook elimină orice romantism desuet moştenit de la Max Reinhardt şi o întreagă tradiţie a picturii engleze din secolele precedente şi extrage piesa din tradiţia pădurii încîntate, unde hălăduiesc zîne şi spiriduşi dansînd la lumina lunii.

Un actor, într-o lungă tunică albă, singur şi trist ca un tînăr prinţ indian, avansează pe scena deschisă şi pustie. Marele război fratricid între două ramuri ale familiei regale Bharata s-a sfîrşit, cadavrele zac puzderie pe cîmpul de bătaie. Astfel îşi începe Yudishtira povestea şi dureroasa sa ucenicie către seninătate.

Punctul de plecare este de data aceasta fix, sîntem în apartamentul scriitorului. Înconjurat de martorii călătoriilor sale ce îl protejează şi-l solicită. Plecăm aşadar de la concret, de la un soi de muzeu personal, mai mult ca niciodată marcat de semnul teatrului – marionete, măşti sau măsluite coroane regale.

Olivier Py îşi deschidea editorialul cu o întrebare: faţă de ororile pe care ni le aduce actualitatea din ultima vreme, am renunţat oare la o lume mai bună? Şi răspundea tot el: forţa Avignon-ului este să pună această întrebare nu numai în termeni intelectuali, ci şi prin momentele de experienţă împărtăşită cu publicul.

Iată o carte despre o trupă de teatru universitar care, în pragul anilor ’60, şi-a propus să reinventeze teatrul şi care, de vreo 50 de ani încoace, a devenit una dintre referinţele mitice ale teatrului european contemporan. Béatrice Picon Vallin semnează aici o monografie completă, o privire istorică despre un trecut artistic.

De cînd se tot glosează pe marginea tînărului teatru românesc, val năvalnic sau curent subteran, se simţea nevoia unei lucrări de ansamblu sau a unei puneri în context pentru a defini mai bine genul proxim şi diferenţa specifică.

Olivier Py, preluînd conducerea Festivalului de la Avignon aflat la cea de-a 68-a sa ediţie, şi-a dorit un Festival militant şi angajat. Debutul a fost deja marcat de greva intermitenţilor din domeniul spectacolelor, care a anulat seara de deschidere şi alte 12 spectacole programate.

Ca în fiecare an de peste două decenii, Festivalul este acelaşi rîu din ce în ce mai imens, ce curge în toate părţile, generos, plin de zgomot şi de culoare, unde te pierzi, dar te bucuri de pierzanie, te învinovăţeşti că renunţi, că trebuie să alegi, că nu poţi vedea tot, că nu poţi vorbi despre tot.

La Craiova s-a desfăşurat, între 23 aprilie şi 4 mai, cel de-al nouălea Festival Internaţional Shakespeare, ediţie care a marcat, de asemenea, 20 de ani de la înfiinţarea sa. Subtitlul actualei ediţii a fost „Un Shakespeare al tuturor“ – program şi criteriu eclectic, care au permis întîlniri şi descoperiri multiple.

Parisul personal sau „autobiografia urbană“ semnată de George Banu nu este un ghid cultural al Parisului şi nici un imposibil jurnal în raccourci a 40 de ani de experienţe ce au marcat şi definit o viaţă. Deşi referinţele culturale nu lipsesc, textul, dens şi în acelaşi timp transparent, trădează omul de teatru care se pierde într-un decor, invocînd personaje reale sau umbre, ţesute din stofa amintirilor.

Trebuie să recunosc că am venit recent la Bucureşti la un showcase organizat de Centrul Naţional al Dansului, intitulat Bucharest Dance Meetings 2013, atrasă mai ales de cele cîteva întîlniri de teatru promise în inima acestui festin coregrafic.

Sînt cîteva decenii de cînd George Banu pîndeşte, din umbra sălii, viaţa de dincolo de rampa scenei. Profesorul de teatru cunoaşte în detalii istoria genului, eseistul rafinat ştie să găsească unghiuri de atac inedite şi pasionante, şi am putea citi această recentă carte a sa ca încă un ghid indispensabil pentru iubitorul de teatru contemporan.

Am descoperit teatrul lui Horaţiu Mihaiu, brusc, aproape din întîmplare, la Festivalul de la Timişoara de anul trecut: Inventatorul iubirii, după Gherasim Luca. Nu ştiam nimic despre regizor, cam tot atît despre Teatrul de Artă din Deva care prezenta spectacolul, ceva mai mult despre poetul suprarealist de origină română.

De peste şase decenii, cînd se lasă vara, „francezul mijlociu“ merge la Avignon ca la Mecca. Inutil să mai precizăm, la Festivalul de teatru de la Avignon. Pelerinaj obligatoriu, cel puţin o dată în viaţă, şi nu numai pentru oamenii de meserie.

Festivalul „Shakespeare“, aflat la cea de-a VIII-a sa ediţie craioveană, s-a deschis în splendoare cu un spectacol berlinez de Bob Wilson după Sonetele lui Shakespeare, pentru care nici un superlativ nu e de prisos. Wilson era de astă dată pentru a doua oară în cetatea banilor, după o scurtă, dar definitorie conferinţă-spectacol, ţinută acum doi ani.

Crearea unui sistem teatral subvenţionat de stat în Franţa s-a făcut treptat, ţinînd cont de forţele artistice pe care s-a sprijinit, şi este legată de fenomenul „descentralizării“. În 1946, Jeanne Laurent, directoare adjunctă la Direcţia Artelor şi Literelor, iniţiază prima politică de stat menită să deplaseze creaţia artistică din Paris spre provincii.

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică.

Mi se întîmplă cîteodată, în sălile de teatru, obosită de atîtea şi atîtea imagini inutile, să mă apuce o teribilă nostalgie după spectacolele unui Strehler şi lumina unică a lumii sale, sau după silueta şi zîmbetul sardonic ale unui Tadeusz Kantor, după valurile de muzică ce subliniau în contrapunct o lume născută din coşmarurile amintirii.

Înscris sub un dublu titlu, care conjugă aportul tinerei generaţii artistice - noul val ce bate ţărmurile teatrale româneşti de vreo zece ani încoace - şi farmecul unei tradiţii cu gust „bizantin”, Festivalul de Teatru organizat de Institutul Cultural Român din Paris, la finele unui septembrie scăldat într-o lumină aurie de vară, s-a găsit în faţa unui pariu inedit.