Crize, comunicare și surplus

Toamna a adus o salbă de festivaluri și spectacole pe scenele Bucureștiului, aș spune chiar un buluc de propuneri care se încrucișau riscînd să se anuleze reciproc. Poate că și ideea de criză a comunicării începea de aici și se impunea ca temă principală a Festivalului Teatrului „Nottara“, Fest-in pe Bulevard. Din fericire, teatrul e dintotdeauna în criză, e chiar modul său de funcționare, între negație și afirmație, semn de permanentă vitalitate. La fiecare zece-douăzeci de ani apare o nouă generație care o neagă pe precedenta și construiește noi adevăruri, sortite să devină teatru vechi, doborît de forme noi, cum striga disperat Treplev, eroul nefericit al Pescărușului. Criză a comunicării sau a teatrului, e doar o formă de a merge mai departe. În fond, dacă fiecare epocă atacă precedenta este și pentru că fiecare epocă are adevărul său. Prinsă în inima unui astfel de festin teatral, e imposibil să nu mai calci pe alături, în zone complementare, ca un mănunchi de posibilități și întrebări multiple.

La ora rusă și mai departe

Fest-in-ul a debutat, plin de vervă și de culoare, cu un spectacol atelier și un titlu ingenios, în franceză în verlan, adică à l’envers, Molière / Eréilom, semn că va trebui să ne așteptăm la o răsturnare de situații sau la istoria marelui dramaturg luată în răspăr, menită să deranjeze idei gata făcute. Cum regia și scenografia spectacolului erau semnate de Roman Feodori, un regizor rus format la Sankt Petersburg, premiat în 2012 la prestigiosul Festival „Masca de Aur“ de la Moscova, gîndul m-a dus imediat la Bulgakov, la cartea sa, Romanul domnului de Molière, dar mai ales la piesa Cabala bigoților, construită în jurul conflictului legat de reprezentația piesei ­Tartuffe. De fapt, spre finele anilor ’30, în Rusia lui Stalin, Bulgakov era mai puțin preocupat de persoana Regelui Soare, cît de raportul cu Puterea, căci istoria atacurilor și a interzicerii lui Tartuffe era de fapt paravanul în spatele căruia se ascundea Bulgakov, autor interzis și persecutat de cenzura sovietică. Am asistat acum două veri, la Festivalul de la Avignon, la Cabala bigoților, ultimul spectacol semnat de Frank Castorf la Volksbühne din Berlin, de unde fusese alungat, și unde convoca în scenă, printre multe alte texte, un scenariu complex și absolut strălucitor, Molière, Ludovic al XIV-lea Bulgakov, Stalin și mazilirea lui de la direcția teatrului berlinez în filigran. Tema este imposibil de eludat și există și la Feodori, Molière versus Putere, o imensă marionetă în dreapta scenei, manipulată de alte personaje, legată bineînțeles de reprezentația cu Tartuffe. Regizorul și echipa sa sînt interesați însă în primul rînd de personalitatea dramaturgului, și parcurg într-o serie de scene, exerciții de improvizație, diverse momente din viața dramaturgului sau fragmente de texte, reprezentative, Vicleniile lui Scapin, Tartuffe sau Dom Juan (grafia originală), la Molière însuși în Bolnavul închipuit ce agonizează pe scenă. Firul nu e cronologic, dacă asistăm la nașterea pruncului, așteptat și aplaudat de posteritate, îl mai vedem murind de cîteva ori. Trama ar mai putea fi strînsă, impovizația e o metodă de lucru și nu o reprezentație în sine. Spectacolul e însă agreabil, servit cu pasiune și încredere de o trupă de tineri actori, printre care Șerban Gomoi, ce conduce cu vervă comică și inteligență jocul aparențelor. Un spectacol ce poate imprima un stil trupei, cu o serie de game menite să-i poarte mai departe. Raluca Rădulescu, traducătoare și adaptatoare, s-a investit cu pasiune în proiect, și în general în repertoriul rus. Am regăsit o astfel alături de Catinca Drăgănescu, care semna regia, cu un spectacol după Trei surori de Cehov jucat pe scena tînărului teatru sucevean „Matei Vișniec“. Este și aici o adaptare liberă, dar destul de aproape de text, pe care îl transcrie într-o contemporaneitate definită mai ales de cîteva muzici originale semnate de Cristian Vieriu. Cehov, contemporanul nostru, a devenit astăzi un loc comun, și dacă cîteodată e vorba doar de o cosmetizare exterioară, problema este să nu pierzi spiritul textului. Așa am văzut anul tecut la Teatrul Odéon din Paris, în regia celui mai europen regizor australian, Simon Stone, o versiune prozaic vulgarizată, între drog, sex, Britney Spears sau Rihanna, ceea ce l-a făcut pe un ziarist francez, Jean-Pierre Thibaudat, un excelent cunoscător al teatrului rus, să-și intituleze cronica, pur și simplu „Trei gagici“ (Les Trois meufs). Nu este cazul aici, chiar dacă totul pare teribil de contemporan. Spectacolul sucevean se situează și el la distanță față de lumea cehoviană, dar păstrează cîteva teme sau întrebări uneori naive despre fericire, adresate direct publicului, care trădează neliniștea subterană a piesei sau reia, în bucle repetitive, fraze și momente ce revin obsedant. O modificare importantă: ofițerii ruși, care visau utopic și generoși la o lume viitoare de lumină și fericire și care plecau la sfîrșit în Polonia, sînt de fapt o armată de ocupație – un detaliu pe care nu pot să-l uit – aici, acești ofițeri sînt arhitecți, lumea corporației e mult mai dură și necruțătoare, fără iluzii. Cîteva răsturnări ironice, Cătălin Ștefan Mîndru, în rolul „seducătorului“ Verșinin, un bun actor, plin de bonomie și umor, sau rochia cu o fundă imensă, ridicolă, a Irinei (Clara Popadiuc, care evoluează convingăror, copilă naivă sau tristă, obosită spre final) care ar fi trebuit să fie cea a Natașei, imagine a țoapei ajunse. Fără îndoială, spectacolul poate deruta, dar lasă cîteva momente reușite, personajele din partea a doua, aliniate ca în fața unui pluton de execuție, idei ce trec rampa, ca niște fîșii de lumină trasate într-o noapte nesigură.

Despre mitologie, Istorie și istorii

Andrei Măjeri a fost prezent în festival cu un text de o scriitoare rusă, Ludmila Razumovskaia, Dragă doamnă profesoară. Am preferat însă să urmăresc cel mai recent spectacol al său, realizat la Apollo 111, Medea’s Boys, un spectacol provocator și extrem de seducător. Să încep prin a vă spune, pentru a vă trezi o curiozitate iremediabilă, că Ionuț Sociu și Euripide au scris o piesă despre Medeea, în faliile timpului. Spectacolul are astfel două spații, cel al mitului, povestit de Euripide, și cel modern, un bar undeva pe o insulă grecească unde un grup de tineri, ce se numesc între ei argonauți, își petrec timpul în discuții despre călătoria mitologică a vieții lor, în căutarea Lînii de Aur. Limbaj violent, puștesc sau voit viril, vulgar, dar străbătut în realitate de temeri și frustrări nevindecate. Numele sînt și ele mitologice, Medeea apare și ea în evocările lor, un personaj răzbunător, sau barbara, străina, fugara, migranta ce caută adăpost pe țărmurile Greciei, ce rătăcește și astăzi pe străzile din Atena. Un grup omogen de șase actori, dominați de figura centrală a Medeei, Eduard Trifa, în dublu rol, o seară între două realități, la lumina mitului, sau în barul celor șase prieteni, o petrecere între greci puși pe chef și dansuri legănate. Spectacolul îndrăznește să calce niște tabuuri, dar nuditatea e discretă și sculpturală, Medea’s Boys se pierd în noapte între mit și realitate.

O altă întîlnire unică în România la ora actuală, într-o realitate paralelă, pe care mulți dintre noi o ignorăm, a fost și spectacolul Nicoletei Lefter, Visînd glasuri. Pentru a-l înțelege, am plecat și eu de la cartea lui Oliver Sacks, Seeing voices, sau o călătorie în lumea surzilor, și am descoperit o lume formidabilă alături de noi, o lume a tăcerii din punctul nostru de vedere, dar care are semnele și limbajul său propriu. Visînd glasuri, realizat la Teatrul „Gong“ din Sibiu, jucat în cadrul Fest-in-ului la Teatrul „Țăndărică“, e un spectcol vizual și poetic, despre lumea surzilor, cu doi copii surzi, actori. Nu mai vorbim aici de o criză a comunicării, ci de o altă formă de comunicare, mediată de imagine, semne și multă poezie. Textele sînt semnate de Ted Hughes și Lavinia Braniște, cu o animație și grafică de Paul Mureșan.

Platforma de teatru internațional, coordonată de Cristina Modreanu, și-a construit concomitent un alt teritoriu, imposibil de ignorat, ca o altă fațetă a dramei non-comunicării, transpusă pe planul temporal sau al istoriei. Ce se întîmplă cînd un popor își uită istoria? Răspunsul e bine cunoscut, e condamnat s-o retrăiască, cu referințe ilustre și diverse, George Santayana sau Churchill, și mai ales Marx, pentru care „Istoria se repetă întotdeauna de două ori, prima dată ca o tragedie, a doua oară ca o farsă“. Trilogia anilor dispăruți, semnată de Peca Ștefan, dramaturg, și Ana Mărgineanu – regie, cu o trupă de actori complici, reluată recent în cadrul Platformei Internaționale de Teatru, a fost o ocazie rară pentru a revedea aceste spectacole. 1989, anul căderii Zidului Berlinului și al Revoluției române, 1996, anul speranței cu alegerile ce aduc la putere un guvern non-comunist și 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană. O soluție ingenioasă, sînt trași la sorți cîțiva spectatori ce descoperă lumea culiselor și o altă privire asupra spectacolului și poate a istoriei. Personal, am preferat să rămîn în sală și să asist „la adăpost“ la această confruntare între noi, cei de azi, și cei de atunci. O întrebare – Ce ai făcut în anul acela? – ne propulsa între marea Istorie ce bubuia pe estradele Puterii și mica istorie, drame și traiectorii personale. Riscul de a retrăi astăzi istoria cu greșelile și umbrele ei mi se pare din ce în ce mai puțin ipotetic. Teatrul poate juca aici rolul unor alte exerciții și simulări de catastrofe la fel de utile. Aici e poate adevărata criză a comunicării, riscul ca mesajul acestui tip de teatru să treacă neobservat. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: scenă din spectacolul Tartuffe