Şi a fost iarăşi Avignon... în grădina IN-ului

Olivier Py, preluînd conducerea Festivalului de la Avignon aflat la cea de-a 68-a sa ediţie, şi-a dorit un Festival militant şi angajat. Dorinţa i-a fost împlinită dincolo de aşteptări. Debutul a fost deja marcat de greva intermitenţilor din domeniul spectacolelor, care a anulat seara de deschidere şi alte 12 spectacole programate. În cele din urmă, catastrofa a fost evitată. Festivalul a avut loc, „a fost greu... dar a fost frumos“ – conchidea, în conferinţa de presă finală, directorul secţiunii IN.

După 18 ani din nou la Avignon

Ce a fost însă mai frumos pentru noi a fost poate faptul că Gianina Cărbunariu era prezentă cu un spectacol în Festivalul IN, faptul că un spectacol românesc revenea pe „scena mare“, după 18 ani. Adică după Danaidele de Eschil, un spectacol fluviu montat de Purcărete în 1996, la cariera Boulbon, loc mitic după ce Brook jucase aici Mahabharata în 1985. Contextul este astăzi diferit. Spectacolul Teatrului Naţional din Sibiu cu Solitaritate, scris şi regizat de Gianina Cărbunariu, face parte dintr-un program european, Villes en scène, şi-şi va continua turneul la Bruxelles şi la Madrid, în 2015. Spectacolul s-a jucat pe scena de la Gymnase du Lycée Mistral, o sală cu gradene pe o structură metalică în înălţime şi o viziune frontală, în care show-ul Gianinei Cărbunariu, gîndit iniţial pentru o sală à l’italienne, ca cea de la Sibiu, s-a adaptat cu uşurinţă. În final chiar, momentul cînd fundalul (scenografia extrem de funcţională a lui Andu Dumitrescu), un perete din tuburi de neon se înclină şi coboară ameninţător deasupra personajelor, dezvăluind pe verso macheta uriaşă a oraşului, se înscria perfect în decorul din beton şi metal al sălii. Spectacolul dezvolta cinci situaţii sau teme inspirate de actualitatea sau de discursul public din România. Dacă pentru publicul românesc lectura era facilă, căci trimitea la hibe bine cunoscute, miza se situa aici pe un alt plan: cum va reacţiona publicul sau presa franceză? Este oare acest discurs specific destul de universal? Răspunsul a fost în general pozitiv. Căci mondializarea şi-a făcut opera. Şi problema rasismului antirom sau a corupţiei, edilii locali demagogi, meschinăriile şi temerile clasei mijlocii sînt de acum teme comune în spaţiul european. „Personajele ar putea fi vecinii noştri de palier“, am citit undeva, subliniind savoarea şi energia amară a textului. Dar ceea ce a recunoscut şi a apreciat mai ales presa au fost curajul criticii, umorul şi absurdul situaţiilor, „instantanee ale absurdului cotidian în România“, o ţară care a trecut direct de la un suprarealism totalitar la un liberalism fără margini (după cum notează Le Monde); aici aluziile trimiteau, pur şi simplu, la Eugène Ionesco (s-a rîs cu poftă la episodul actriţei Eugenia Ionescu, personaj inventat de autoare, glorie naţională, dar turnătoare pentru eternitate) sau chiar la Cioran... şi paradoxul de a fi român. Pentru a rezuma, spectacolul Gianinei Cărbunariu, de un umor decapant şi bine venit, se înscrie la capitolul reuşite ale Festivalului: „umorul din ţările din fostul Est nu e mort!“ (scrie Libération). Într-adevăr, pe aleea ce ducea la intrarea în sală, o expoziţie de Dan Perjovschi o confirmă: o serie de panouri unde, pe un fond negru, apăreau în alb cîteva desene sau succinte comentarii. Pe primul panou, două desene: Avignon 1968 şi un cocktail Molotov, alături, Avignon 2014 şi un iPhone. Dat fiind însă contextul ultimului festival, înţelegi că în Franţa revolta lui mai ’68 refuză să moară, ţine doar pasul cu noile tehnologii...

Superb ca un vis de gheaţă sub care mocneşte jarul

Două spectacole de mare performanţă tehnologică şi exigenţă artistică au venit fără surprize de la doi invitaţi bine cunoscuţi ai festivalului: Ivo Van Hove şi Thomas Ostermeier. Ivo Van Hove este un regizor flamand care montează deoptrivă texte clasice – Tragediile romane după Shakespeare, în 2008, la Avignon – şi mai ales contemporane, a adaptat pentru scenă filme de Bergman, Pasolini, Visconti, e pasionat de artele numerice, în spaţii scenice decupate de jocuri de lumină şi efecte video. Face un teatru mai degrabă subversiv, fără să fie indiferent la miza politică. Spectacolul său Fountainhead, tradus în franceză prin Source de vie sau Izvorul vieţii, se înscrie ca o provocare într-un festival unde sînt puse în discuţie rolul social al artei, responsabilitatea colectivă a artistului. Fără îndoială, spectacolul eveniment al festivalului, glacial, dar splendid ca realizare formală, ambiguu şi polemic ca tematică, este o adaptare după un roman cu acelaşi titlu al americancei Ayn Rand, care a fost recuperată de ramura cea mai radicală a dreptei americane, adepte a unui neoliberalism violent. Trama principală, situată în roman în anii ’20, dar deplasată de spectacol către o modernitate mai recentă, rămîne o poveste de rivalitate între doi arhitecţi sau între două concepţii despre lume şi despre rolul sau libertatea artistului, într-o societate de masă. Este aşadar povestea a doi arhitecţi, un geniu individualist, Howard Roark, idealist ce apără „virtuţile egoismului“, cale ce-l conduce la ruină şi izolare, şi Peter Keating, conformist fără talent care respectă regulile pieţei şi face carieră. Intriga se complică cu un alt personaj, patron de presă, şi mai ales cu povestea de dragoste pasională între Roark şi Dominique Francon, relaţii impregnate de o perversitate sado-masochistă. Nimic nu e simplu, totul e dureros de complicat. Spaţiul e construit ca un uriaş atelier de arhitectură, un dispozitiv scenic simplu unde tehnologia la vedere – ecrane, proiecţii, muzică live – lasă să funcţioneze un text extrem de puternic, cu actori extrem de precişi, într-o limbă de o sonoritate colţuroasă şi fascinantă (spectacol jucat în flamandă, subtitrat în franceză). Un platou degajat, cu o planşă de desen în centru, asupra căreia coboară o cameră video şi care filmează desenele pe care Roark le creionează cu febrilitate, desene inspirate de cele ale marelui arhitect Franck Lloyd Wright, care se pare a inspirat personajul, desene proiectate pe un ecran, arhitectura devine astfel spectacol, totul e extrem de simplu, dar şi extrem de spectaculos. Van Hove nu înclină balanţa în favoarea geniului vs societate, care e poziţia romanului, dar nici în favoarea compromisului. După peste patru ore de spectacol, ieşi cu mintea în furtună, cu ochii plini de imagini. Totul se urmăreşe ca un film pasionant, de la care a împrumutat mijloacele, dar care rămîne, în primul rînd, o dezbatere de idei, şi aici rezidă forţa şi subtilitatea sa.

Zgomotul bombardierelor în acţiune

Tot din lumea filmului vine şi cel de-al doilea mare spectacol al festivalului, Căsătoria Mariei Braun, după un film de Fassbinder din 1979. Ostermeier a creat Căsătoria Mariei Braun în 2008, cu doar patru actori şi o actriţă – Ursina Lardi în Maria Braun. Paradoxal, Ostermeier nu a văzut filmul, a preferat să citească mai întîi scenariul original. Spectacolul începe cu fragmente de scrisori de dragoste adresate lui Hitler, inedite în 1979, probe ale isteriei colective în faţa nazismului, în vreme ce pe un ecran, în fundal, sînt proiectate imagini din epocă. Vocile sînt repede acoperite de zgomotul bombardierelor în acţiune, imaginile anunţă dezastrul şi capitularea. Maria Braun este ceea ce se numea pe atunci o Trümmerfrau, o „femeie a ruinelor“, femeile ce au reconstruit Germania postbelică. Cei patru actori masculini joacă toate rolurile, femei sau bărbaţi, schimbînd cîteva elemente de costum la vedere, ceea ce dă fluiditate povestirii scenice, un ritm aproape cinematografic. Şi aici platoul scenic e degajat, cu cîteva elemente de decor, o masă, nişte scaune, un lampadar... Ostermeier nu face un alt film, povesteşte doar cu mijloacele extrem de simple ale teatrului, bazat pe jocul actorilor, pe cîteva elemente de decor, o altă imagine despre iluzia miracolului german. În final, în vreme ce la televiziune se transmite meciul de fotbal din 1954, cînd Germania a cîştigat Cupa mondială, „semnul unei reveniri la civilzaţie după crimele abominabile înfăptuite de nazism“, Ostermeier (ca şi Fassbinder, acum 35 de ani) lasă să explodeze gazul ce ucide eroina. Ostermeier sugerează însă ideea unei sinucideri, cînd Maria descoperă ipocrizia pactului între soţul şi amantul său. Pentru Ostermeier, faptul că e singura femeie prezentă pe scenă nu rezolvă nimic, bărbaţii deţin mereu puterea şi banii.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.

Foto: C.R. de Lage