Cînd ochiul aude şi corpul gîndeşte...

- cîteva note răzleţe pe marginea Festivalului "Shakespeare" de la Craiova -

Festivalul „Shakespeare“, aflat la cea de-a VIII-a sa ediţie craioveană, s-a deschis în splendoare cu un spectacol berlinez de Bob Wilson după Sonetele lui Shakespeare, pentru care nici un superlativ nu e de prisos. Wilson era de astă dată pentru a doua oară în cetatea banilor, după o scurtă, dar definitorie conferinţă-spectacol, ţinută acum doi ani, care deschisese curiozitatea şi dorinţa de a merge mai departe. Berliner Ensemble şi maestrul american sînt greu şi mai ales scump de urnit, dar truda şi speranţa neobositului Emil Boroghină, directorul Festivalului, Cavaler întru Shakespeare pentru eternitate, au reuşit să ne convingă că toate sacrificiile au meritat osteneala. Wilson a debutat în Europa în 1971, tot la un festival, la cel de la Nancy, cu Privirea surdului, un spectacol de o frumuseţe glacială şi incandescentă, unde ochiul auzea şi urechea vedea, pentru a parafraza un celebru titlu al lui Paul Claudel. De altfel, glasul unui alt mare scriitor francez, Louis Aragon, salutase acest spectacol halucinant de imagini, unde gestul se năştea din tăcere şi emoţia din culoare în mişcare: „Nu am văzut niciodată o asemenea frumuseţe“. Marile capitale europene au fost apoi gazdele spectacolelor sale Einstein on the Beach, CIVIL warS, în colaborare cu Philip Glass, Orlando după Virginia Wolf, cu Isabelle Huppert, scurtcircuitînd genurile, de la opera barocă – vezi Flautul fermecat de Mozart – la Time Rocker, cu muzică de Lou Reed, artist plastic şi artist vizual în acelaşi timp. „Marca“ Wilson, superbă şi inaccesibilă, risca însă să se închidă într-un balet de forme perfecte, cînd un mariaj artistic fericit avu loc: întîlnirea cu un teatru european aflat şi el la capătul unei formule pe cale de a deveni „icoană“ – Berliner Ensemble şi tehnicile sale brechtiene.

De la rock la baroc

Wilson lucrase deja cu artiştii de la Comedia franceză Fabulele lui La Fontaine, dar scînteia magică nu s-a produs atunci; întîlnirea cu actorii de la Berliner Ensemble – „instrumente de lucru“ perfect antrenate, de o disponibilitate artistică excepţională, pe scurt mari profesionişti – a fost întîlnirea decisivă. Nu voi uita, venite în turneu în Franţa, spectacolele berlineze în regia sa: Opera de trei parale de Brecht şi Kurt Weill, în 2009, sau Lulu de Wedekind, pe muzică de Lou Reed, în 2011. Sonetele lui Shakespeare, create în 2009, reînnoiesc şi aprofundează universul propriu wilsonian, aşa cum îl percepusem deja la începuturile sale. Cu 25 din cele 154 de sonete scrise de Shakespeare, într-o perfectă rezonanţă între text şi muzică, dialogul între privire şi auz continuă. Aceeaşi magie a spaţiilor scenice, într-o paletă de decoruri stilizate, în care personajele-măşti, de la Bufonul mic şi strîmb la Doamna neagră din sonete, Regina Elisabeta sau Shakespeare însuşi (printr-o inversiune de genuri amintind în parte teatrul elisabetan, rolurile de femei sînt jucate de bărbaţi şi invers), de un grotesc sau de o frumuseţe plastică strălucitoare, traversează scena ca un balet halucinant al existenţei umane, între dragoste şi ură, între dorinţă şi dezgust. Muzica, semnată de Rufus Wainwright, de la rock la baroc, intermezzo-urile în faţa cortinei, în engleză, joacă pe distanţă-apropiere de acest univers de o splendoare absolut siderantă. După o asemenea întîlnire, restul ar trebui să fie tăcere, după o altă replică bine-cunoscută.

Dar, din fericire, teatrul, cînd e vorba de Shakespeare, poate fi inepuizabil. În cu totul alt registru, strecurat între cele două seri de graţie cu Sonetele, un spectacol sud-coreean – Visul unei nopţi de vară – a fost o dezlănţuire de imaginaţie, joc, culoare şi bucurie. Artiştii coreeni, Compania Yohangza din Seul, în regia lui Yang Jung-Ung, nu au jucat exact textul lui Shakespeare, l-au adus la ei, şi l-au însuşit fără să-l deformeze sau trădeze. O strălucită demonstraţie de transfer cultural. Pur şi simplu era o altă pădure magică, bîntuită de duhuri locale, la fel de năbădăioase şi puse pe şotii, unde îndrăgostiţii jucau aceeaşi noapte a încurcăturilor, unde Bottom, meşteşugarul transformat în măgar, era o bătrînă vagaboandă căreia i se aplica un cap de porc şi care îi cădea cu tronc unui duh sub puterea unei flori magice. Un teatru vizual, într-o complicitate voioasă cu sala către care actorii, care se mişcau ca puşi pe arcuri, aruncau flori fosforescente de lumină şi cîteva glume sau cîteva vorbe pe româneşte pe ici, pe colo, spre deliciul sălii, care vibra în ritmul percuţiilor orientale.

Gîlcevile mediteraneene şi farmecul canţonetei italiene

De bună seamă, acest teatru sud-coreean merită să fie cercetat mai de aproape. Tot la Festivalul de aici, acum doi ani am avut revelaţia unui Hamlet, trecut şi el prin sensibilitatea asiatică, care îi dăduse culori nebănuite, ca o adevărată sărbătoare a teatrului. Sosit de mult mai aproape şi deja cunoscut la Craiova tot cu un Hamlet, lituanianul Oskaras Korsˇunovas a venit cu un spectacol Romeo şi Julieta, transplantat în Italia, de unde ar fi pornit şi inspiraţia lui Shakespeare. Dar într-o Italie mai degrabă contemporană, cu toate clişeele simpatice despre gîlcevile mediteraneene şi farmecul canţonetei italiene. E vorba aici de două clanuri rivale, Montague şi Capulet, patroni de pizzeria, unde se frămîntă aluatul cu pasiune şi cu multe şi evidente aluzii falice. Văzusem spectacolul în urmă cu cîţiva ani în Franţa şi eram curioasă să văd cum a suportat ultragiul timpului... Spectacolul e perfect conservat, nici o urmă de oboseală, actorii – de altfel – sînt toţi formidabili, soluţiile scenice mi se par extrem de inventive şi produc aceeaşi emoţie, ca de pildă scena balconului, unde îndrăgostiţii sînt suspendaţi între două elemente de decor, separaţi primejdios între cele două spaţii. Genială rămîne ideea măştii de făină albă, ca semn al morţii, norul de făină ce iese din ceaunul imens care avansează ameninţător în scenă, ceaunul blestemat unde se fabrică moartea. Spectacolul mi se pare însă, mai ales în partea a doua, extrem de încărcat, cu scene comice inutile şi gros apăsate, cu doica amantă a bietului călugăr Lorenzo, care, în mod paradoxal, are aici un aer de popă ortodox, ieşit parcă din paginile uitatului romancier Damian Stănoiu (să fie oare Patriarhia Moscovei aşa de aproape de Vilnius sau chiar de Verona?). Se poate vorbi însă despre trista istorie a lui Romeo şi a Julietei sale mult mai simplu, mai concis, mergînd exact la esenţa conflictului – dragoste şi ură –, cu violenţa corpurilor ce se caută, se înfruntă, se prăbuşesc şi dispar în aceeaşi tăcere a nefiinţei, aşa cum ne-a apărut în spectacolul venit de la Studioul M (M ca Mişcare) de la Sf. Gheorghe. Decoperisem teatrul-dans al regizorului coregraf Peter Uray acum doi ani, cu un Hamlet la Festivalul Naţional de Teatru, apoi în anul următor, cu Othello şi preaiubita lui Desdemona, în colaborare cu Mihai Măniuţiu. Un desen scenic extrem de precis, o partitură a gestului, violentă şi rafinată în acelaşi timp, ca o radiografie a emoţiilor, a trăirilor personajelor, ce poate fi citită cu o perfectă acurateţe. Scena goală, ce vibrează sub spoturile de lumină roşie sau a perdelelor de obscuritate, e străjuită de cuburi mobile de schelărie metalică, ce modulează spaţiul şi degajează respiraţia dramei. Putem vorbi aici de actori dansatori, de dansatori actori? Distincţia e inutilă, grupul e extrem de omogen, trădînd la unison aceeaşi intensitate şi plăcere a jocului. Peter Uray şi echipa sa de la Studioul M fac pur şi simplu un teatru contemporan, cu un limbaj care sparge frontierele între arte, în numele Mişcării ca principiu universal.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.