Cu dragoste şi nelinişte de la Sibiu – Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 9-18 iunie 2017

„More Love“ (Mai multă dragoste) e tema sau îndemnul celei de a 24-a ediții a Festivalului de la Sibiu. În lumea de astăzi, unde asistăm la o dezlănțuire de orori și de disperări, în calmul relativ al colțului nostru de Europă, acesta e mai degrabă un apel de ultimă oră, dar și de speranță. Și afișul Festivalului îl traduce cu umor și delicată grație, un elefant ce oferă un buchet de flori unui șoricel – teatrul este locul celor mai improbabile și neașteptate întîlniri și unde imposibilul devine posibil și dragostea de reinventat. Cifrele cu trupele și evenimentele invitate, cele ale publicului generos revărsat pe arterele și sălile din oraș și din împrejurimi sînt, ca întotdeauna, impresionante. Dar dragostea e dincolo sau mai presus de ele; iată cîteva „probe de iubire“…

Primele zile au propus și primele provocări; l-am regăsit pe dramaturgul Matei Vișniec cu două spectacole, dar nu în formula care l-a consacrat, post-absurdul și verva sa poetică, am regăsit aici dramaturgul ce privește cu ochii jurnalistului, comentator politic la RFI Paris. E vorba de Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali, jucată de Trap Door din Chicago, pusă în scenă de Zoltán Balázs de la Maladype Theatre din Budapesta și Migraaanți sau prea sîntem mulți pe nenorocita asta de barcă, jucată de Teatrul Satiricus din Chișinău. În chiar prima zi a festivalului, sacrificînd un spectacol cu Bob Wilson, Prelegere despre nimic, am fugit să văd spectacolul Migraaanților. (Am avut însă bucuria să-l regăsesc pe Wilson a doua zi, într-o întîlnire cu George Banu, surîzător și pasionant, și care ne-a oferit cîteva din „cheile“ sale.) Vișniec a început să scrie acest text odată cu primele ecouri ale valurilor de migranți revărsate în Europa. Teatrul Satiricus din Chișinău a ales piesa pentru că, fără să se afle pe marile axe ale migrației celor scăpați din războaie – de aici, cadavrele celor înecați cu miile în Mediterana se văd doar la televizor –, artiștii moldoveni se simt direct implicați. La rîndul ei, Republica Moldova este o țară de unde pleacă la muncă spre Europa sute de mii de oameni, o emigrație economică extrem de numeroasă.

Ideea regizorului Alexandru Grecu e simplă și puternică: publicul pătrunde într-o sală cu cîteva șiruri de bănci scunde, așezate pe scînduri sub care plescăie apa. Pe un ecran sînt proiectate în fundal imagini din largul mării, alte imagini vor acompania apoi acțiunea și, la semnalul unui gong răsunător, luminile se sting. Pe cele două părți laterale ale sălii sînt ridicați brusc niște pereți de scînduri care închid publicul ca în pîntecele unei bărci uriașe. Sînt împinși înăuntru cu forța cîțiva indivizi, terorizați. Public și „migranți“ împart aceeași soartă, inconfortul spectatorilor „părtași“ ar trebui să sporească emoția sau cel puțin să completeze lipsa de imaginație a publicului. Secvențele acestei odisei a mizeriei și a cruzimii se înlănțuie precise, ritmate de intervenția unei siluete întunecate, cu voal negru, ce coboară ca lama unei ghilotine o barieră cu o străfulgerare sîngerie. Întreaga rezolvare regizorală e bine conturată și clară, dar cîteodată „creionul“ e prea apăsat, efectele inutile. Un tînăr migrant e obligat de mizerie să-și vîndă un rinichi, un ochi și chiar viața, unui traficant de organe. Secvența e scurtă, bine jucată, subliniată însă patetic și lungită de o muzică sfîșietoare, în cazul în care nu am fi înțeles tragicul situației. În contrapunct intervine însă un moment fără cuvinte, extrem de puternic: cîțiva inși apar prezentînd spre public borcane cu un lichid în care plutesc organele prelevate. Mai departe, secvența din jungla de la Calais, transformată într-o scenă de bordel, grotescă, violentă, aduce evident multă culoare și energie, dar bruiază sensul piesei. În fond, cine sînt victimele și pînă la ce punct rămîn victime? Întrebările sînt necesare, tocmai pentru că spectacolul e puternic, creat de o trupă tînără, plină de generozitate, care se simte direct implicată și ne convinge.

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali e o istorie ce merită să fie repovestită noilor ge-ne-rații și multor amnezici. E un teatru po-litic care deturnează cu umor discursul unui realism socialist osificat și demon-tează cu deliciu tehnicile de alienare sau de reeducare ale „omului nou“ practicate de dictatura comunistă – aici, un plonjeu în plină epocă stalinistă. E vorba despre cum se construiește viitorul luminos al omenirii sau ce este o utopie, adică acolo unde toată lumea este în rahat și speră să iasă din el. Umorul lui Vișniec e, aș zice, „roșu și negru“, nebunii săi – expresia unei umanități în pericol, într-o epocă în care azilurile psihiatrice erau o soluție politică, iar cămașa de forță – varianta soft a gulagului sau a glontelui în ceafă. Sau poate unul din ultimele teritorii posibile ale libertății interioare. Spectacolul adus de Trap Door este o veritabilă demonstrație de rigoare geometrică: un cadru scenografic inspirat de constructivismul rus al anilor ’20, un cubism opresiv. Pur și simplu, figuri geometrice strîmbe, trunchiate, în care corpurile umane sînt închise, îngrămădite, o lume în care frazele propagandei glorioase despre marele Stalin devin niște panglici roșii, ca sîngele, semn al morții violente în teatrul asiatic (mă gîndesc la Meyerhold, fascinat de jocul unui Mei Lang Fang, Meyerhold, cel ce a proclamat Octombrie teatral sau Revoluția teatrală permanentă în Rusia anilor ’20 și care a sfîrșit cu un glonte în ceafă, același Meyerhold, simbol al artistului în conflict cu Puterea în alt text important de Matei Vișniec). O trupă extrem de unitară, un stil care se vrea inspirat de un „expresionism avangardist“, îmbinînd, după spusele creatoarei trupei, Beata Pilch, mitul, ritualul și revoluția. Poate nu întîmplător acest spectacol mi-a trezit atîtea asociații, dovadă că regizorul și trupa sa au găsit drumul cel mai just către sursele acestui pamflet sau avertisment unde teatrul întîlnește realitatea în ce are ea mai otrăvitor.

În altă cheie și în alt secol al avangardei, Bobi Pricop a realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț un experiment teatral inedit, o experiență ce înscrie în codurile sale hazardul și manipularea liber consimțită ca pe una din artele frumoase. Un pariu teatral care cere curaj și mult profesionalism, pe un text al dramaturgului britanic Tim Crouch, tradus de Ionuț Sociu. „Conceptul piesei pornește de la opera de artă An Oak Tree, realizată în 1973 de Michael Craig-Martin, constînd dintr-un pahar cu apă pus pe o etajeră alături de un text scris, prin care autorul cerea privitorului să accepte că a transformat substanța fizică a paharului cu apă într-un stejar“, explică regizorul în caietul-program al spectacolului. Nu avem însă aici nici pahar, nici stejar, doar un actor care joacă un animator care invită pe scenă un spectator-cobai, ce va fi supus unui număr de hipnoză. E vorba însă de un actor, de fiecare dată altul, care acceptă să interpreteze în direct acest rol fără să cunoască textul ce îi este transmis prin cască. La premiera de la Piatra Neamț, primul cobai a fost Claudiu Bleonț, la Sibiu l-am regăsit pe Marius Turdeanu, care a intrat surîzător în joc, dar cu o emoție evidentă.

Pariul e dublu. Primul este cel pus de text, în marginea acestui exemplu emblematic al artei conceptuale – ce ar fi dacă am privi un eveniment, aici un accident mortal al unei fetițe, evoluînd între ficțiune și imaginar, un pariu intelectual, pe plan dramaturgic. Cel de-al doilea pariu aparține regizorului – aflat la manetele de comandă în înaltul sălii – și echipei sale. Totul poate debuta ca un număr parodic de cabaret, acoperit de pălăvrăgeala animatorului, apoi cobaiul intră în joc și devine „sincer“ personajul pe care trebuie să-l joace. Cînd a devenit paharul de apă – sau accidentul cu fetița – un stejar sau cînd cobaiul a devenit eroul unei drame reale ignorate de conștient? Mircea Postelnicu e un animator neobosit care trimite mingile la plasă, în fața unui profesionist prudent, care a știut finalmente să-și domine emoția. Marius Turdeanu s-a adaptat cu umor situației și s-a implicat treptat, redescoperind actorul pe care-l admir de ani de zile pe scena teatrului sibian, de la măștile multiple din spectacolele Gianinei Cărbunariu, la perversul filozof al luminilor, marchizul de Sade. Jocul între cei doi actori ce se confruntă e dublat de un joc între scenă și sală, între a crede sau a nu crede, un soi de „uite alba, nu e neagra“. Și în balansul între aceste realități posibile și imposibile în același timp se ascunde reușita spectacolului. Bobi Pricop și scenograful său Adrian Damian merg mai departe în pasiunea cu care se joacă cu noile tehnologii și care, fără să invadeze scena, devin mijloace ce transfigurează realitatea. Jocul e din nou de o simplitate luminoasă, dar invită pe alt plan, cel al supozițiilor intelectuale. Un teatru conceptual, unde percepția spectatorului devine terenul pe care se dispută jocul final al spectacolului. Bobi Pricop continuă să ne surprindă și, pentru moment, a cîștigat toate pariurile sale. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.