Craiova, trei zile în inima Europei teatrale

Cea de-a XV-a ediție a Premiului Europa pentru Teatru a avut loc la Craiova, între 23 și 26 aprilie, la finele celei de-a X-a ediții a Festivalului Internațional Shakespeare. Gestul reprezintă pentru Emil Boroghină, sufletul neobosit al Festivalului, un vis împlinit în aceste momente de criză pe care le traversează Uniunea Europeană, miracol împlinit grație teatrului, venit din toate colțurile Europei. Pentru prima dată pe plaiuri românești, în inima Olteniei așadar, The Europe Theater Prize s-a desfășurat sub Înaltul Patronaj al Parlamentului European, al Consiliului Europei, susținut de Uniunea Teatrală Europeană, de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, de Fundația Shakespeare, de Institutul Internațional de Teatru UNESCO și de Institutul Cultural Român, al cărui președinte, Radu Boroianu, a deschis seara cermoniei finale de decernare a premiilor după trei zile de în­tîlniri. Printre aceste multe „zîne ursitoare“ care au sprijinit această manifestare europeană, cele mai darnice au fost, fără îndoială, Primăria craioveană și mai ales Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova și Teatrul Național „Marin Sorescu“. De alt­fel, dacă citim cu atenție lista sponsorilor acestui Premiu European, găsim în primul rînd țara-gazdă, cu al său generos ICR și forurile și alte instituții locale.

Dacă Festivalul Shakespeare de la Craiova este de-acum bine cunoscut pe plan internațional și a găzduit, de peste douăzeci de ani, o serie de mari spectacole, sesiunea Premiilor Europa pentru Teatru, inedită pe plaiurile oltene, a oferit în primul rînd o serie de comunicări, în jurul artiștilor premiați, exemplificări video, interviuri cu creatorii sau colaboratorii lor și chiar o lectură de texte diverse, în lipsa creatorului (Joël Pommerat, întîrziat între avioane, a ajuns numai la ridicarea premiului). Silviu Purcărete însuși, care a primit un Premiu Special, oferit de președintele juriului, George Banu, și de instituțiile țării-gazdă, a fost prezent cu o proiecție video a spectacolului său O furtună. Am putut însă să vizionăm direct creațiile unor artiști puțin cunoscuți în România, spaniolul Juan Mayorga și neamțul Andreas Kriekenburg. De fapt, trebuie să distingem aici o subtilă distribuție a etichetelor, între Europe Theater Prize, propriu-zis, care numără 15 ediții, decernat coregrafului suedez Mats Ek, și Premiul Europa – „Noi Realități Teatrale“, aflat la cea de-a XIII-a ediție, decernat regizorilor Viktor Bodó, Andreas Kriegenburg și Joël Pommerat, dramaturgului-regizor Juan Mayorga și unei tinere companii, National Theatre of Scotland. Premiul Europa pentru Teatru (PET) a fost un proiect-pilot creat în 1986 sub auspiciile și cu sprijinul Comisiei Europene, menit să recompenseze personalități sau companii teatrale care „au contribuit la realizarea unor evenimente ce promovează înțelegerea și schimbul de cunoștințe între popoare“. Începînd din 2002, PET este recunoscut de Parlamentul European și de Consiliul European ca o „instituție de interes cultural european“. Primul premiu a fost acordat Arianei Mnouchkine și Teatrului du Soleil, în 1987, la Taormina. Au urmat Peter Brook, Giorgio Strehler, Heiner Müller, Luca Ronconi, Patrice Chéreau, Krystain Lupa și Peter Stein. Premiul Europa – „Noi Realități Teatrale“ a fost creat la cea de-a treia ediție și a fost oferit lui Anatolii Vasiliev. Premiul numără printre cîștigători practic tot ce contează în teatrul european din ultimii ani, de la Giorgio Barberio Corsetti sau Eimuntas Nekrosius la Alvis Hermanis sau Teatrul Liber din Bielorusia.

Ca un sas de siguranță sau de trecere între cele două manifestări, secția „Reveniri“ a oferit două spectacole ale unor creatori premiați în ediții precedente și care făceau parte, de asemenea, din Festivalul Shakespeare: Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier și Iulius Cezar, un performance de Romeo Castellucci. Fără să facă parte propriu-zis din Premiile actuale, căci ele „revin“, cele două spectacole au adus o strălucire și o ținută de mare exigență. Dacă despre spectacolul lui Ostermeier am scris recent, spectacolul performance al lui Castelucci, deși într-o formă light sau redusă, subintitulată semnificativ Părți păstrate, confirmă reputația lecturilor scenice nonconformiste ale regizorului italian: Iulius Cezar este un bătrîn nevolnic ce înaintează tîrșindu-și picioarele spre noi. Din­tr-o­dată se oprește și ridică mîna cu un gest scurt ce declanșează un zgomot asurzitor și amenințător, gesticulează iarăși, de fiecare dată același zgomot pare că ne strivește. În spatele puterii absolute, distrugătoare, se ascunde corpul nevolnic al unui biet bătrîn.

Premiul Europei pentru Teatru a fost decernat lui Mats Ek, coregraf suedez, „un artist extrem de rafinat și totuși abordabil“, după argumentele juriului. În cei aproape 50 de ani de carieră, Mats Ek a marcat dansul contemporan, devenind o „figură iconică“, după același juriu. Simpozionul ce i s-a dedicat a fost amplu, mai puțin partea de spectacol, care a închis de altfel ceremoniile cu un spectacol-dans de 15 minute, inspirat și creat special pentru această ediție craioveană a Premiului: Securea. Un bărbat, cu tîmple cenușii, sparge în fața noastră lemne, un act oarecare, dar violent în sine; apare o femeie trecută și ea de prima tinerețe, ce se opune cu tandrețe acestei violențe banale. Intervine o confruntare, apoi cuplul găsește un compromis, cu securea rămasă undeva în urma lor. Celălalt titlu anunțat, Amintire din România, nu a mai avut loc, dar, ieșit în fața cortinei, Mats Ek a regăsit un public convins și pe deplin cucerit.

Cele cinci premii Europa –  „Noi Realități Teatrale“ au fost inegal prezentate, deși urmînd aceeași structură organizatorică. O întreagă dimineață ni s-au prezentat regizorul german Andreas Kriegenburg și autoarea dramatică Dea Loher, prezentă și ea la discuții, cu care practică de multă vreme un partenariat artistic constant. Proiecții video completau explicațiile, într-un montaj viu, colorat, care subliniau preferința pentru comicul unui Buster Keaton sau pentru un grotesc apăsat. Spectacolul prezentat era însă un clasic, Nathan înțeleptul de Lessing, realizat la Deutsches Theater din Berlin, un spectacol cu personaje marionetizate, cu măști și culori de var, cu fețe parcă acoperite de tencuială, într-un spațiu modulabil și construit din aceleași materiale aspre și necioplite, cetatea Ierusalimului pe timpul cruciaților. Spectacolul e deschis de personajele ce aleargă în jurul înaltelor ziduri ca o desprindere de materie și deschidere către viață: Nathan, fiica sa Recha, Aladin și Cavalerul templier. Între parabolă filozofică și comedie lirică, piesa se încheie cu un surîs, păstrînd însă coerența poveștii începute. Traducerea subtitrată s-a dovedit însă extrem de dificil de urmărit, o limbă greoaie, adesea de neînțeles, prea mult text, rapid, aproape imposibil de citit, dar din fericire spectacolul era clar și am preferat să privesc doar scena și actorii… Dramaturgul Juan Mayorga a fost și el pe larg prezentat și explicat, cu multe citate filozofice ca sprijin al analizei, despre structura matematică a scrisului său, bazat pe repetiție, teatrul său văzut ca o frumoasă ecuație, o oglindă a lumii ce descoperă aspectele ei ascunse. Mayorga se joacă cu spectatorul, ni s-a spus, ceea ce e mai important, după regizorul francez Claude Régy, citat aici, nu este spectacolul, ci ceea ce se petrece în mintea spectatorului… Pariu ținut, mi-am zis. Reykjavic, piesa scrisă și pusă în scenă de Juan Mayorga, repetă însă pînă la nesaț episodul întîlnirii dintre Boris Spasski și Bobby Fischer în Islanda, la Reykjavik, la campionatul mondial de șah. O regie minimalistă, de teatru de amator, cu trei actori care fac ce pot, dar miracolul nu se petrece, replicile și situațiile repetitive nu cresc, nu aduc nimic nou, aluziile politice, capitalism versus comunism, de mult depășite, textul sună plat, fără nici o urmă de mister sau de real umor. Dar cum am înțeles că autorul e tradus în multe limbi și studiat la universitate, s-ar putea ca spectacolul ales să nu fie cel mai reprezentativ pentru scrisul și universul său. National Theatre of Scotland, un alt premiat, este o tînără companie creată acum zece ani, originală și plină de îndrăzneală. Nu are un sediu propriu, joacă peste tot, în școli, în aeroporturi sau în pădure, și chiar în teatre cîteodată. A venit cu un spectacol silent disco, un concept folosit mai ales în concerte sau seri dansante, publicul fiind obligat să asculte la căști sunetul, inaudibil pentru cei din jur. Last dream (On Earth), Ultimul vis (Pe pămînt) prezintă două serii narative, lansarea primului om în spațiu, Iuri Gagarin, în 1961, la bordul rachetei Vostok, și mărturiile contemporane ale unor refugiați imigranți ce se pregătesc să traverseze Mediterana. Pentru episodul Gagarin sînt folosite texte ilustrînd discuții între pilotul unei nave spațiale și turnul de control. Pentru imigranți, Kai Fischer, care a conceput spectacolul, regia și scenografia, folosește fragmente de discuții reale, dar fără să păstreze numele adevărate ale celor intervievați, întîlniți în lagărele de refugiați din Malta și din Maroc. Cinci actori sau performeri vorbesc la microfoane, spectacolul e static, dar procedeul silent disco îi dă o dimensiune extrem de puternică. În fundal, pe un ecran uriaș, se agită valurile unei mări în care se pierd imigranții, sau cerul imens cu stelele sale mișcătoare… Viktor Bodó, un alt premiat, a fost jucat nu demult în România, după cum preciza Iulia Popovici, în textul său de laudatio al premiantului, din păcate scurtat intempestiv. Nu am putut vedea decît cîteva filme, dar regizorul și membrii echipei sale au amintit principalele momente, deși Bodó și-a desființat în 2015 compania creată în 2008, Szputnyik, și de atunci lucrează ca regizor independent în țările europene de limbă germană. Dacă nu am putut vedea la acest Europe Theatre Prize decît cîteva imagini despre Joël Pommerat și nici unul din spectacolele sale recente, a fost proiectat însă un superb scurtmetraj de Blandine Armand dedicat regizorului, Poésie de l’ordinaire / Raconter l’indicible réalité, care lasă să se întrevadă universul unic al regizorului, intensa poezie a spectacolelor sale. Cît despre Silviu Purcărete și spectacolul său O furtună, în video, regizorul, reținut la Moscova de un spectacol, a rămas fără îndoială una din absențele cele mai prezente în acest teatru craiovean, în inima Europei pentru cîteva zile, de care numele său e strîns legat.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: Romeo Castelluci, wikimedia commons