Înainte, înapoi, e mereu la fel de departe… – sau cum să te cauţi pe sine, înăuntru şi în afară
● George Banu, Parisul personal, Casa cu daruri, fotografii de Mihaela Marin, Editura Nemira, Bucureşti, 2015, 132 p.
Mărturisesc că mă pregăteam să parcurg paginile noului volum semnat de George Banu,
ca o simplă urmare a
apărut la aceeaşi editură în 2013, ca o urmare firească, dar fără surprize, un nou itinerar al eruditului ce ştie să-şi aleagă popasurile prin oraşul mitic sau, la limită, un alt caleidoscop afectiv al unui itinerar interior. Am surprins astfel, de la bun început, un autoportret unde imaginile – din nou superbele fotografii ale Mihaelei Marin, complice şi parteneră ce ştie să privească peste umărul celui ce scrie – trădează omul de teatru ce se pierde într-un decor, invocînd personaje reale sau umbre, ţesute din stofa amintirilor. Punctul de plecare este de data aceasta fix, sîntem în apartamentul scriitorului. Înconjurat de martorii călătoriilor sale ce îl protejează şi-l solicită. Plecăm aşadar de la concret, de la un soi de muzeu personal, mai mult ca niciodată marcat de semnul teatrului – marionete, măşti sau măsluite coroane regale – şi subliniind încă o dată natura contradictorie a scriitorului, trăsătură pe care şi-o asumă conştient, ca pe o condiţie însăşi a structurii sale intelectuale: dublul, neîmplinirea şi relativitatea. (Banu e născut sub semnul Gemenilor, şi iau aici semnul astrologic doar ca o metaforă, binevenită.) Fiecare obiect sau dar e legat însă de un eveniment şi mai ales de un prieten, amintirile aduc partea lor de emoţie, încărcătura de imprevizibil şi deschiderea obsedantă către aceeaşi privire, cea a capătului de drum, obiectele par să se prindă de-acum ca într-un lanţ ce se strînge din ce în ce mai mult în jurul său, cuvintele sună vătuit, ca un prelungit ecou eminescian: „Acestea sînt ultimele acorduri. Aud voci, recunosc chipuri, mîngîi cadouri. Mă întunec“. Dar pînă atunci, pînă la stingerea ce ameninţă parcă din spatele atîtor obiecte-semnale, „cartografia sfîrşeşte în elegie a cărei nostalgie consolează şi devine epilog consimţit“, pînă atunci, suspinăm ca biata contesă Du Barry pe eşafod: „Encore un instant, Monsieur le Bourreau!“. Mai avem aşadar răgazul să călătorim cu el din America de Sud pînă pe străzile tinereţii sale bucureştene sau în casa copilăriei, toate amintirile se adună, pline de o viaţă ascunsă, independentă. Căci Banu este omul contradicţiilor, al dublului, iar natura sa profundă răzbate cu momente pline de viaţă, de lumină, pentru care are o vocaţie evidentă şi incorigibilă. Începe cu o expertiză a apartamentului, de tip balcanic, un soi de „maculator al vieţii mele“, spune el, un amestec aparent dezordonat de obiecte, un arhipelag fără o autoritate centrală, şi astfel descrierea e pentru el un soi de autoportret. Comite cîteodată imprudenţe în această autodezvăluire, mărturiseşte, de pildă, că-i plăcea, copil fiind, să culeagă şi să ascundă puii de vrabie, gestul naiv al copilăriei se regăseşte astăzi în relaţia lui cu obiectele, adoptate, strînse de-a lungul anilor. Dar despre ce cadouri este vorba? Nimic stereotip sau banal, o sticlă de vin sau prăjituri la un dineu amical, el alege doar cadoul ce sacralizează o relaţie. Şi aici argumentul citat e revelator. Precum preotul spune: „Luaţi, acesta-i sîngele lui Iisus“, acesta-i sufletul unui prieten îşi spune el cînd priveşte darul unui prieten, în care „foşneşte sufletul“ celui ce l-a dăruit. Căci Banu nu este un colecţionar, atitudine la care detestă monomania, obsesia ce reduce aura secretă a obiectului ales. Dar surpriza cea mai importantă am avut-o, citind această carte, cînd am desluşit, mai adînc, una din componentele acestei atitudini duale, pînă unde poate merge această mărturisită „indecizie cronică“, aceste coincidenţe contradictorii sau – cum îl cita Eliade pe Nicolaus Cusanus – această
Mecanismul acesta funcţionează la el ca o alternanţă salvatoare, iar spiritul religios, real, e înţeles mai degrabă ca o căutare spirituală constantă. „Pereţii cu Iisuşi şi sfinţi, Fecioare şi rugăciuni îmi servesc de consolare, de înălţare prin împlinire de sine. Pe oaspeţii laici îi privesc dimineaţa, pe martirii sacri în noapte, ca şi cum mi-ar plăcea să încep ziua prin păcat şi să o termin prin răscumpărare. Ambele îmi sînt necesare.“ Desigur, în aceste exerciţii mnemotehnice, de resuscitare a emoţiei, de reanimare a timpului trecut, există o contaminare proustiană, dar în acelaşi timp o tehnică de criminolog: „obiectele îmi apar ca amprente pe care le pot examina“. Privirea, niciodată neutră, e mereu îndreptată spre interior, ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă…
Dar dacă obiectele pot anima un eveniment, un fragment de viaţă, Banu rămîne un călător singuratic, ce reconstituie drumuri sau urma unor prieteni. Pereţii biroului său sînt acoperiţi de o serie de Iisuşi, crucificaţi, dar fără cruce, ca embleme ale unei suferinţe purificate, căci lui Banu îi repugnă excesul. Primul Iisus e legat de o călătorie la Caracas, oraş legat de numele unei iubite din tinereţe şi mai ales de mitul revoluţiei sud-americane. Amintirile acestei călătorii, una din primele de cînd păşise în „lumea liberă“, reînvie o epocă, aduc o anecdotă savuroasă şi neaşteptată despre un scriitor polonez, un mit pentru noi, cei rămaşi în Estul comunist, Mrozek, devenit apoi prieten al autorului. Un alt Iisus îi revine în dar de la Andrei Şerban, prietenul ce nu iubeşte obiectele, căci locul lor este la muzeu. Şerban îl primise şi el în dar, e adevărată poate zicala „Dar din dar se face rai“… Astfel, Şerban, ca „regizor care ştie să distribuie interpreţii şi să învestească spaţiile“, a intuit că acest obiect de artă îi era destinat. Un Iisus fără cruce şi fără braţe. Sculptat odinioară de Gheorghe Apostu şi scăpat de la un incendiu al atelierului acestuia, sculptorul nu l-a mai curăţat, preferînd să păstreze semnele focului, un Iisus trecut prin flăcări. De atunci îl are sub ochi şi, lucrînd, îi simte prezenţa: „Însoţitor de zi şi de noapte. Andrei, mulţumesc! Acest Iisus mă însoţeşte şi mă ajută să îmbătrînesc“. Obiectele par să vină apoi singure, ghidate de duhul ascuns al prieteniei: aşa sosesc într-o dimineaţă ploioasă marionetele italiene, apoi un Moş Crăciun din Australia, ca un mesaj de dincolo de mormînt, şi destinul ciudat al coroanei lui Macbeth, dintr-un spectacol montat de Aureliu Manea, cadou primit mai întîi în România, recuperat la Paris şi reîntors în cele din urmă la Manea, ca un alt mesaj postum al unei prietenii peste ani şi graniţe. Ar mai fi, cu încărcătura lor de pitoresc sau de inedit, oul de struţ, de la Mişu, neobosită şi simpatică „egerie“ a Festivalului de Teatru din Sibiu, un cui din Coloana infinită a lui Brâncuşi, un crochiu de Balthus cu portretul lui Artaud tînăr şi nealterat de droguri şi bătrîneţe, sau o oglindă iraniană, ce prilejuieşte o neaşteptată punte sau complicitate în timp între Bucureştiul sub obroc al tinereţii autorului şi spiritul disident ce animă încă apartamentele intelectualilor din Teheran. Banu îl citează la un moment dat pe Ibsen, o replică din
nu posezi cu adevărat decît ce nu ai… La
m-am gîndit şi eu de la bun început, mai ales la actul V, unde, după strania scenă a vinderii la licitaţie a obiectelor eroului, urmează un moment de o simplitate dureroasă, moment-cheie al personajului şi al căutărilor sale: rămas singur în scenă (şi aici, în amintirile mele, reînvie spectacolul de odinioară al lui Patrice Chéreau, cu Gérard Desarthe, singur pe podeaua deşertă a scenei), Peer cojeşte rînd pe rînd o ceapă şi, cu fiecare coajă desfăcută, se desface de sine, de tot trecutul şi amintirile sale, pentru a ajunge la miez, sau la esenţa eului său. Un soi de asceză budistă, de cunoaştere de sine, de coborîre spre sine. Totul se joacă de acum înainte în interior. „Înainte, înapoi, e mereu la fel de departe / Înăuntru, în afară, e mereu la fel de scurt“… Ocolul, ne spune Ibsen, se face întodeauna prin tine însuţi…
Şi iată-mă pornită să degust un itinerar artistic personal al unui prieten de o viaţă şi să realizez că, de fapt, am pătruns în domeniul secret al unor întortocheate itinerarii spirituale, faţa ascunsă a unui om de teatru încărcat de daruri dragi şi de pierderi dureroase, ce se lasă surprins în intimitatea protectoare a cîtorva „coji“ de aduceri aminte.
Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.
