Primii cincizeci de ani dintr-o nouă Galaxie a Soarelui

● Béatrice Picon-Vallin, Le Théâtre du Soleil. Les cinquante premières années, Actes Sud şi Théâtre du Soleil, Paris, 2014. 

Iată o carte despre o trupă de teatru universitar care, în pragul anilor ’60, şi-a propus să reinventeze teatrul şi care, de vreo 50 de ani încoace, a devenit una dintre referinţele mitice ale teatrului european contemporan. Béatrice Picon Vallin, director de cercetare la Centre National de la Recherche Scientifique Paris (CNRS), semnează aici o monografie completă, o privire istorică despre un trecut artistic şi, deja prin titlu, un cec în alb pentru viitor. Este, desigur, ceea ce se cheamă un beau livre, o carte frumoasă, „cinste cui te-a scris“, o carte de artă, dar, mai mult decît atît, este o privire de ansamblu care lasă să intervină eroii înşişi ai acestei aventuri artistice şi umane unice, o carte corală, semnată de un cercetător care ştie să citească un spectacol şi, mai ales, ştie să facă să trăiască documentele, imaginile. Sîntem înăuntrul trupei şi în acelaşi timp afară, condiţie privilegiată, căci de fiecare dată, ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă... Théâtre du Soleil înseamnă însă pentru mulţi, în primul rînd, Ariane Mnouchkine, adevărat chef de troupe, cea care ştie să dea direcţia şi să insufle energie celor gata s-o urmeze, care exprimă sufletul aventurii şi îi asigură continuitatea – căci generaţiile s-au perindat şi s-au reînnoit mereu –, şi figura Arianei (fără nici o familiaritate aici, căci prenumele a devenit simbol) se înscrie de fiecare dată în spatele fiecăror mărturii sau documente prinse în fuga timpului. Unele pepite preţioase reapar cîteodată la capătul anilor. Astfel, pe cînd jucau unul dintre primele lor spectacole, Clownii, în 1969, mistralul a luat pe sus cortul uriaş sub care jucau, accident absolut întîmplător, dar imaginea revine mai tîrziu, în filmul despre Molière, o scenă splendidă, cînd actorii ambulanţi trec munţii şi vîntul le spulberă căruţele şi corturile... Valuri spumegate, bătaia vîntului ce poartă departe destine şi alte naufragii revin şi în Ultimul Caravanserai, în 2003, sau în jocul de-a cinematograful, în spectacolul care a fost în 2010 – Les Naufragés du Bel Espoir. Trupa s-a născut aşadar în 1964, în atmosfera premergătoare lui mai ’68, din ale cărui utopii se va hrăni ani de zile, dar fără să cadă, în excesele sale, nici militanţi sectari, nici iluminaţi întru marijuana. Fac fără îndoială un teatru politic, dar politicul este aici întotdeauna festiv. Ceea ce aduce cu totul nou acest grup de tineri, la început neprofesionişti, dar care au învăţat meseria la greu şi cu o abnegaţie totală, este un alt mod de a face teatru. Este o comunitate de viaţă şi de artă, unde toată lumea lucrează cot la cot, de la spaţiul pe care-l vor învesti în 1970 la Cartucherie, spaţiu militar abandonat, pe care-l reconstruiesc şi-l amenajează, îl repopulează cu fantomele sau cu visele lor proprii – pînă la un nou mod de a se confrunta cu textul, cu jocul, cu publicul. „Reinventăm teatrul“, spunea Ariane Mnouchkine, citată de Béatrice Picon-Vallin, „acest continent misterios, veşnic de reinventat“. Va fi un teatru ce creează, de asemenea, un alt raport cu autorul, textul nu dispare, dar e creat colectiv, termenul exact este „improvizaţii colective“, un teatru în centrul căruia se află actorul. La început, raportul e direct cu circul, sau legat de arlechinadele commedia dell’arte, dar inspirat de realităţile sociale şi politice contemporane. Spectacolul reprezentativ pentru această primă perioadă a Teatrului şi felul cum se raportează la istorie rămîne 1789 sau revoluţia trebuie să se oprească odată cu fericirea perfectă. Un capitol important al cărţii analizează datele creaţiei colective, cum funcţionează şi cum se va transforma, cînd trupa introduce unelte noi, video şi ordinator, ca instrumente de lucru, în timpul repetiţiilor, şi se opreşte pe cîteva mari spectacole, Ciclul Shakespeare, Ciclul Atrizilor, sau pe marile epopei asiatice, ca de pildă Povestea prinţului Norodon Sihanouk, cînd reapare un autor, Hélène Cixous. Interesante sînt, în final, „Viziunile transversale“, sau şase planşe tematice, care sintetizează cîteva constante ale teatrului. Mai înîi marionetele – multe vin din teatrul asiatic, animalele – adesea mitice, precum cîinii din Eumenidele lui Eschil, apoi căruţele – acest atribut peste veacuri al comedianţilor ambulanţi, vezi căruţa cu paiaţe, pînzele şi voalurile de mătase pentru ceruri şi ape în vîltoare şi, bineînţeles, salutul final al actorilor. Şi aici aş adăuga intrările actorilor. Ca de pildă cavalcada războinicilor din Ciclul Shakespeare, în costumele lor strălucitoare, care înconjurau publicul pe puntea laterală a „florilor“ şi urcau năvalnic pe scenă, sau Agamemnon pe carul său, în Ciclul Atrizilor, ce avansa către public ca o misterioasă statuie animată, intrări ce-ţi tăiau pur şi simplu răsuflarea. Dar cartea aceasta, care şi-a propus pariul nesăbuit şi a reuşit să traverseze 50 de ani de teatru, mereu la soare, e greu de rezumat. Volumul se încheie cu un epilog, „La Galaxie du Soleil“, care-i reaminteşte pe toţi cei ce s-au angajat pe drumul său, şi în primul rînd publicul, mereu alături. Garanţia că aventura continuă, după aceşti primi 50 de ani. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.