Spații închise și ferestre către lume – Festivalul Național de Teatru, ediția 2021

Lancinant, refrenul recentului FNT ne amintește la fiecare accesare că sîntem din cînd în cînd, sau chiar prea des, după gustul multora, în lumea virtuală, dar ceea ce e și mai evident este faptul că arestul acesta intermitent la domiciliu nu va trece fără să lase urme. Sîntem la teatru sau la cinema, ne întrebăm uneori, răspunsul nu e întotdeauna categoric și cere poate crearea unor noi termeni, o nouă manieră de a face și de a privi teatru. Pandemia a trecut peste oraș ca un fluture gras și negru, ne spune unul dintre spectacolele cele mai bogate stilistic din festival, semnat de Radu Afrim, de un sarcasm tandru și în același timp plin de speranță. Disponibilitatea Internetului a permis un catalog extrem de stufos și incitant. E dificil să vezi totul, orice alegere e o bucurie și o culpabilitate pentru tot ce lași, temporar, în urmă.

Actorii sau cronica vie a lumii

Să ne oprim mai întîi la cîteva spectacole realizate cu mijloace simple, spectacole care cred în primul rînd în arta actorului, fără alte sofisticării tehnologice, deși nimeni nu mai joacă astăzi fără un microfon discret, zis lavalieră. Din prima seară, bucuria întîlnirii cu un spectacol de Oskaras Korsunavas, Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev realizat la teatrul din Vilnius, Lituania. Un spectacol simplu, dar intens. Vîrîpaev revine adesea cu precizări despre maniera lui de a face teatru, despre ce dorește să pună în evidență. Aici, el crede că ne îndreptăm spre un nou tip de comunicare, între energii și conștiințe. Korsunavas merge mai departe și vorbește despre o comedie existențialistă, o „chestie budistă” (formulă cam familiară ce mai coboară pe pămînt pretențiile ezoterice), scrisă de un dramaturg care a atins nirvana. Regizorul găsește în același timp unele situații, paradoxale, care „te fac să te prăpădești de rîs”. Într-adevăr, ce e mai comic decît moartea anunțată a tuturor personajelor, în trecere prin sala de așteptare a unui spital, subliniată de un dans ritualic, îngînînd cu mișcări lente, Hare Krishna? De fapt, toți sînt în căutarea misterului Dansului Delhi, născut din contemplarea suferinței, aspirație fascinantă către neființă, într-un somn colectiv și muzical. Spectacolul acesta, simplu, repetitiv, de o frumusețe senină, rămîne reperul unui teatru ce nu poate să dispară. Un alt moment al artei actorului (și, implicit, a regizorului complice) a fost spectacolul lui Cristi Juncu cu Hoții de Conor McPherson, de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, filmat cu o cameră fixă, cu un plan general, și trei actori stînd cuminți pe trei scaune. Sau preluarea formulei ironice despre teatrul „independenților”, redus la cele mai simple mijloace. Un spectacol excelent, cizelat pe fiecare replică, nuanță, joc de priviri sau semne complice între personaje. Este stilul de lucru pe care l-am admirat la Cristi Juncu, care știe să povestească și să-și aleagă actorii, aici, trei actori pe măsură. Marius Turdeanu e formidabil într-un derbedeu plin de candoare, de o agresivitate inofensivă, tînărul Cristian Iorga, adolescent fragil, și Theo Marton, intelectualul seducător și cinic comunică de minune între ei, curentul trece cu scîntei... Juncu a tradus și textul, și m-am amuzat să-l aud, brusc, pe profesorul irlandez care vorbea despre un coleg mai ciudat ca despre o „struțo-cămilă”. Nu știu cum de a ajuns Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir la irlandezi, dar Juncu a găsit formula neaoșă exactă și plină de savoare. Tot aici aș mai situa un alt spectacol după Vîrîpaev, Conferința iraniană, montat de Bobi Pricop, cu o echipă de elită a Teatrului din Sibiu, îi amintesc doar pe Ofelia Popii, Diana Văcaru-Lazăr, Marius Turdeanu, Florin Coșuleț, Adrian Matioc, Ciprian Scurtea, la care se alătură ca special guest, prin Zoom, Victor Rebengiuc. Vîrîpaev merge aici la adevăruri elementare, o confruntare între viziuni diametral opuse, tradiționalism religios și raționalism umanist. Se vorbește despre drepturile omului, despre existența lui Dumnezeu și miracolul fericirii. Totul e pus în pagină – sau în scenă – sobru, o conferință unde intelectualii vorbesc mult și nu prea pot decide mare lucru, rezolvat poate de emoția finală, refrenul unei poezii, „cînd ușa e închisă, stai lîngă fereastră. Asta e tot”. Bobi Pricop revine tot cu un text de Vîrîpaev UFO, realizat la TNB, în cadrul rubricii In memoriam Ion Caramitru, un spectacol cu scenografia și alte efecte interstelare semnate de Mizdan – Modulab. Ceea ce e straniu și emoționant în această serie de relatări despre posibile întîlniri cu extratereștri este apariția în final a lui Ion Caramitru, care ne avertizează că el nu este decît un personaj, o persoană care nu mai există în realitate. Traducătoarea piesei, Mașa Dinescu, a trecut și ea în lumea neființei sau în amintirile noastre. Toată seria dedicată lui Ion Caramitru, extrem de variată, de bogată, de la rolurile tinereții la ultimele apariții, a confirmat o evidență: prezența și importanța imensă a lui Ion Caramitru în teatrul și cultura românească.

Și, în fine, un alt simptom al credinței în forțele simple ale teatrului, recitalul Luna Verde pe versuri de García Lorca, oferit de Alina Berzunțeanu și Cezar Antal, vioară electrică, producție a Teatrului Odeon. Un moment de teatru, de muzică, de poezie. Antal demarează cu o linie melodică ce se desfășoară lent, din penumbră, apoi luminile cresc odată cu sunetul viorii. Alina Berzunțeanu apare așezată cuminte, în cercul ei de lumină, și cheamă treptat la ea toate vocile teatrului, șoaptele apelor, freamătul frunzelor, lumina lunii, plînsetul vîntului, bocete de jale sau alte voci, voioase, jucăușe, senine. Măsoară scena cu pasul, despică aerul cu gestul, e multiplă, e liberă, vine de departe... Muzica se retrage cu aceeași organicitate, o consolare ca o mîngîiere în breșa timpului.

În ce lume trăim, sau mereu despre ură și iubire

În ultimul său spectacol realizat la Teatrul German din Timișoara, Eugen Jebeleanu a pornit de la un text scris de Fassbinder în 1969, devenit imediat film, colcăind de problemele Germaniei de acum cinci decenii, confruntată cu rasismul și terorismul, și treptat cadrul s-a deplasat spre ziua de azi, Jugendwelt este supratitlul uriaș ce domină scena, toată tinerețea lumii... S-a schimbat ceva din anii ʼ60, cînd și cum ne dăm seama pe ce lume trăim? Așadar, De n-ar fi vorba despre iubire, după piesa lui Rainer Maria Fassbinder, Katzelmacher, tradus în franceză Le Bouc (Țapul), ceea ce trimite la ideea țapului ispășitor, dar și la valențele sexuale ale personajului. Un tînăr muncitor grec este angajat într-o mică fabrică dintr-un orășel din Bavaria. Străinul trezește imediat ura bărbaților din jur și fantezia sexuală a femeilor, totul pe un fond profund de rasism. Are o poveste de iubire cu Maria, o tînără din grup, bărbații îl agresează sălbatic, sperînd să-l facă să părăsească orașul. Iorgos va rămîne însă și va pleca doar la știrea că un alt muncitor turc va fi angajat în uzină, rasismul mai are zile bune înaintea lui.

Eugen Jebeleanu creează în jurul spectacolului său un întreg context, alternînd spații filmate și spații jucate în direct (scenografia excelentă și reactivă a Velicăi Panduru). Spectacolul se deschide pe o construcție scenică elaborată pe mai multe planuri. Un ecran sus, în stînga, un spațiu de joc degajat pe platou și alte spații la vedere, interioare mizere și insalubre. Ecranul va continua și va lărgi universul spațial. Jebeleanu introduce de la bun început cuvîntul lui Fassbinder, ca personaj, și în același timp pune datele stilului de teatru și ale ideilor lui Fassbinder. Face apel aici la un text dintr-un roman de Alban Lefranc, Fassbinder, la mort en fanfare. Actorul care va juca rolul lui Iorgos, Niko Becker, este cel ce va purta cuvîntul autorului, un lung monolog de 15 minute. Vorbește despre singurătate, cînd seara în camera ta îți cauți umbra, insomnia care te răstignește pe dezordinea gîndurilor răzlețe și, în final, amintește că în filmele sale se va vorbi despre dragoste, „cel mai bun, cel mai perfid și mai eficient instrument al supunerii sociale”. În același timp, pe ecranul din stînga, imagini, corpuri, personaje își trăiesc singurătatea în decoruri dezolante, imagini filmate de Marius Panduru, un operator care are ochiul și darul să vadă nu un decor, ci un document în discuție. Iată, datele sînt enunțate, actorul coboară. Se joacă pe toate planurile, imagini de film și altele jucate direct se înlănțuie fluid. O echipă actoricească formidabilă și omogenă – amintesc doar, alături de Niko Becker, prezența puternică și luminoasă a Olgăi Török. Intervin aici cîteva scene filmate într-un abator, carcase sîngerînde. Și un insert din presa germană care comentează prezența mîinii de lucru ieftine, importate în condiții teribile. Trimiterea e directă la situația muncitorilor români importați pe vremea pandemiei, care au lucrat în abatoare și pe cîmp, culegînd sparanghel. Rasismul și ura izbucnesc într-o scenă de o mare violență, cînd Iorgos e bătut cu sălbăticie, dezbrăcat, castrat și răstignit. În această scenă de o cruzime greu de suportat, în contrapunct răsună o muzica barocă de Vivaldi. (Procedeul amintește de filmul lui Visconti, Senso, cînd se aude Trubadurul lui Verdi pe o scenă de execuție.) Iorgos va supraviețui, dar falsul happy-end e amar, căci grecul urăște la rîndul său turcii, sămînța rasismului nu s-a stins. Nimeni nu realizează oroarea gestului, după linșarea grecului toți vorbesc despre ordine și liniște, care, în sfîrșit, au triumfat. Lefranc amintește un discurs al cancelarului Helmut Schmidt, citat în spectacol: „Un popor  care a realizat atîtea performanțe economice are dreptul să nu mai vrea să audă de Auschwitz”. Și, gîndindu-mă la persistența sentimentelor de intoleranță și de rasism, nu pot să nu-mi amintesc că Fassbinder a murit în 1982, Lefranc a scris cartea lui în 2012 și că am putut spera altceva cînd Germania a primit și a integrat valul mare de refugiați în 2015. Ceea ce nu i-a împiedicat pe germani să importe, pe timp de criză sanitară, mînă de lucru ieftină din țările est-europene, în condiții mizerabile. O mînă spală pe alta, poate, dar ceva murdar tot rămîne... Spectacolul lui Eugen Jebeleanu, puternic, feroce și lucid, ne împiedică să uităm.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: Teatrul German de Stat din Timișoara