În ce crede şi ce construieşte un festival

Cea de-a 23-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut loc între 10-19 iunie 2016, cu tema „Construind încredere / Building Trust“.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a devenit de multă vreme un loc de întîlnire privilegiat pe harta europeană a teatrului, unde trupe tinere sau artişti „marginali“ (termen ce defineşte mai degrabă o strategie sau o poziţie temporară faţă de curentul dominant şi mai puţin un indiciu axiologic) pot evolua fără complexe alături de nume consacrate ale scenei internaţionale. În aceeaşi zi, poţi alerga de la o sală la alta pentru a vedea spectacole de prestigiu, fixate deja într-un repertoriu de patrimoniu (bineînţeles, Faust sau Lulu, puse în scenă de Silviu Purcărete) sau alte spectacole-eveniment (care au reunit aici nume de regizori ca Eimuntas Nekrosius, Oskaras Korsunavas, Alvis Hermanis, Thomas Ostermeier, Luk Perceval, Christoph Marthaler), apoi poți continua cu „Întîlnirea Şcolilor şi Academiilor de Teatru“ (titlurile aparţin caietului-program al Festivalului) sau să în­tîlneşti pe aleile pietonale şi în cele două pieţe sibiene artişti de teatru de stradă, gen binevenit aici şi privilegiat de atmosfera de sărbătoare ce cuprinde oraşul ca o febră molipsitoare. Din nefericire, ca şi în cazul Festivalului Shakespeare de la Craiova, unele locaţii au fost suprimate din motive de securitate şi adaptarea s-a făcut rapid la spaţii mai puţin prielnice sau s-a ajuns pur şi simplu la anularea unui spectacol mult aşteptat, Gospel sau Evanghelia lui Pippo Delbono. Să adăugăm însă prezenţa unor invitaţi fideli ai festivalului, George Banu în dialog cu Eugenio Barba, acesta din urmă prezent de asemenea cu două spectacole, cîteva trupe japoneze, cu teatru contemporan, sau tradiţionalul Noh, un generos capitol de spectacole de dans, şi Gigi Căciuleanu cu al său Un minut de dans sau Uf!, o performanţă în tradiţia legendarelor Nocturne cu Miriam Răducanu. Întîlnirile zilnice din sala de la Habitus, dedicate oamenilor de teatru invitaţi şi spectacolelor din ajun, erau deschise de fiecare dată cu un sonet de Shakespeare, recitat de Constantin Chiriac, strălucit pretext pentru a ne aminti că Anul Shakespeare, marcînd cele patru secole scurse de la moartea dramaturgului, nu s-a încheiat. În acest context, cele cîteva spectacole asupra cărora am ales să mă opresc nu fac decît să ilustreze un parcurs în contrapunct sau să izoleze un teritoriu într-un peisaj mult mai vast, dar dificil de cuprins într-o singură privire. Am privilegiat astfel, de astă dată, o anume privire, cea a tinerilor regizori şi artişti români, pentru că au într-adevăr ceva de spus şi pentru că glasul lor s-a auzit clar în acest festival. Chiar dacă eticheta de tînăr regizor a apărut unora protectoare, paternalistă, eu cred că e vorba în primul rînd de un anume spirit de revoltă, de energie şi intransigenţă. În rest, să nu ne amăgim, fugaces labuntur anni. Fără să fim siguri că înţelepciunea va veni odată cu ei.

Copilăria ca un vis, adolescenţa de coşmar

La Lewis Carroll, Alice ne promitea să ne ducă dincolo de oglindă în lumea minunilor şi, în general, s-a ţinut de cuvînt. Alice, povestită de Yann Verburgh (text), şi Eugen Jebeleanu (punere în scenă), se străduieşte, dimpotrivă, să ne arate ce se ascunde în spatele iluziei şi conchide asupra importanţei de a fi fidel esenţei şi nu aparenţei. Spectacolul e încîntător, lejer şi luminos, destinat în principiu copiilor, conform profilului Teatrului Gong, unde a fost creat, scris cu o eleganţă surîzătoare, ce păstrează cîteva siluete bine cunoscute din mitologia lui Lewis Carroll şi cu care se joacă într-o fabulă modernă despre personalitate, aparenţă şi căutare de sine. Alice va învăţa să devină ea însăşi şi chiar să se revolte. Recunoaştem Regina de Cupă, Iepuraşul de Martie, Pălărierul Nebun şi chiar surîsul fără corp al Pisicii din Cheshire. Regizorul alege cîteva cărţi şi le redistribuie rapid, Iepuraşul de Martie va prelua rochia şi rolul lui Alice în final, o transgresiune sau chiar ideea de transgender, tratată ca un joc firesc, printre rînduri… totul e frumos şi lejer aici, e doar o poveste. Din spectacol, cu o distribuţie tînără şi omogenă, se impune Cristina Drăghici, ajutată şi de imaginaţia Velicăi Panduru ca stage designer, într-o Omidă snoabă şi adorabilă, de fapt PR, şerpuindu-şi agilă trupul-coadă din inele, sau o Regină de Cupă, sîngeroasă şi răguşită.

Cîteva zile mai tîrziu, tot la Teatrul Gong, urcăm la etaj, pentru un spectacol semnat tot de Eugen Jebeleanu, cu un monolog de Lars Noren, 20 noiembrie, piatră de încercare pentru un tînăr actor. Lars Noren îl montase în 2012 cu Anne Tismer, interpretă cunoscută de publicul bucureştean din spectacolul Nora, de Ibsen, montat de Ostermeier şi venit la FNT în acelaşi an. Pariul e diferit de astă dată. Şi pentru tînărul regizor român în căutare de sine şi de noi forme, şi pentru tînărul actor Ali Deac, care poate juca pe răceala distanţată a unei actriţe care juca de altfel un personaj criminal, indiferent de gen sau de vîrstă. Pentru Jebeleanu e poate spectacolul său cel mai apropiat de Retox, pe care-l realizase în 2013, de care-l apropie acelaşi refuz al unei societăţi toxice. Eroul lui Noren este un personaj real, un adolescent de 18 ani, Sebastian Bosse, care pe 20 noiembrie 2006 a hotărît să-şi masacreze colegii şi profesorii din fostul său liceu şi pe care-i răneşte grav înainte de a se sinucide. Ţine însă un jurnal intim unde se explică îndelung şi pe care-l publică pe Internet înainte de a trece la fapte. Ura sa faţă de societate nu exclude dorinţa de a se justifica. Gestul a fost preparat minuţios, jurnalul cuprinde detaliul pregătirilor, de la cuţite şi centură explozivă la bombe fumigene, într-un amestec de luciditate şi delir, de clişee şi analize originale. Concluzia e simplă: Sebastian vrea să distrugă lumea pentru că lumea l-a distrus. Noren s-a inspirat foarte îndeaproape din acest document real şi face din acest personaj un călău-victimă a societăţii. Textul capătă în contextul actual, unde masacrele au devenit fapte banale în jurnalele de ştiri, o actua­litate teribilă ca o permanenţă a terorii, o violenţă ce nu poate lăsa indiferent. Spectacolul lui Jebeleanu se înscrie într-un spaţiu mărginit pe trei părţi de gradene frontale sau şiruri de scaune laterale, lăsînd la mijloc un spaţiu comun: cîteva pupitre de şcoală, pe băncile cărora se instalează cîţiva spectatori, ne amintesc că eroul era elev de liceu, loc al crimei, de altfel. Sebastian apare mai întîi pe un ecran, cu chipul ascuns de o glugă, siluetă de-acum banală de adolescent ce provoacă, lăsînd însă să plutească o ameninţare difuză. Ali Deac intră apoi în spaţiul de joc, siluetă fragilă, dar tensionată, îşi încarcă treptat bateriile şi jocul continuă între prezenţa reală a actorului în faţa şi în mijlocul spectatorilor „elevi“ din băncile de şcoală, iar pe chipul său de pe ecran revolta creşte, nimeni nu e inocent, fiecare avem partea noastră de responsabilitate. În final, sinuciderea se petrece undeva într-un spaţiu exterior virtual, eroul se îndepărtează în noapte, în vreme ce pe ecran e proiectată ultima replică din Pescăruşul, anunţînd sinuciderea lui Treplev. Eroul lui Cehov căuta „forme noi“ şi gestul său era un gest de disperare, al unui înfrînt în faţa societăţii. A pune un semn de egalitate între adolescentul revoltat ce e gata să masacreze pentru a-şi striga ura şi eroul lui Cehov trimite mai degrabă la o lectură disperată asupra teatrului însuşi, din partea unui tînăr regizor ce caută şi el în mod evident forme noi. Armele sale nu tind însă să ucidă, din fericire, pentru moment, decît indiferenţa şi locurile comune. Deocamdată pariul acesta e reuşit, dar drumul mai continuă.

Noaptea, cînd toate pisicile sînt verzi

Adolescenţii despre care ne vorbeşte spectacolul lui Bobi Pricop, realizat în colaborare cu scenografa Irina Moscu, pe un text de Elise Wilk, Pisica verde, mai hălăduiesc încă în Grădina Hesperidelor şi a merelor sale de aur, dar se vor trezi repede cu dinţii strepeziţi şi cu gingiile în sînge. Un spectacol imersiv, unde spectatori şi actori împart acelaşi spaţiu, sunete, ritmuri şi lumini stroboscopice. Procedeul silent disco vine din lumea concertelor de rock sau a discotecilor, unde participanţii sînt izolaţi fiecare cu căştile audio pe urechi, dar prinşi în acelaşi univers sonor. Spectacolul, creat la Iaşi, a fost nominalizat la premiile UNITER de la Oradea şi a tulburat recent liniştea festivalului sibian. Cu căştile lor pe urechi, actorii evoluau ca nişte cosmonauţi într-o lume a lor, de fapt un fel de salt în lumea privilegiată a adolescenţilor. Ideea de planetă stranie e poate intrisecă genului, silent disco, nu demult am văzut şi mai ales am auzit în cască, la Premiile Europa de la Craiova, un spectacol al unei tinere companii, National Theatre of Scotland, Last dream (On Earth), Ultimul vis (Pe pămînt) sau ultima noapte pe pămînt a lui Iuri Gagarin, plecat printre stelele de pe bolta cerească. Spectacolul lui Bobi Pricop acţionează ca un şoc senzorial, un tumult unde personajele sînt urmărite, perfect diferenţiate, deşi cîteodată nu mai ştii cine sînt actorii şi cine spectatorii… În mijlocul acestei imersiuni, care se trăieşte ca o luare în posesie a corpului, curentă în discoteci, dar mai controlată la teatru, şi unde muzica te străbate fără scăpare de la creier pînă în tălpi, sînt încrustate cîteva momente narative despre cel ce vede o pisică verde şi prietenii săi. E semnul apartenenţei sale la o lume imaginară – căci cine a mai văzut pisici verzi mai periculoase decît caii verzi de pe pereţi? – şi personajul omoară stupid, ca un gest inexplicabil şi hipnotic, o tînără fată ce l-a urmat noaptea pe deal. Lumea imaginară şi cea reală se întîlnesc şi confuzia e tragică, ca un ecou al unei lecturi de mult uitate, j’ai perdu ma vie par délicatesse, regreta Rimbaud, poetul adolescenţei incandescente, pierdute pentru totdeauna…

Caietul meu de note sibiene se opreşte temporar aici, ca o potecă la poalele unui munte… intrare privilegiată într-un festival mai generos şi mai promiţător ca niciodată.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: adevarul.ro