Ai noștri tineri la Paris...

- sau Nopți teatrale la Palais de Béhague -

Înscris sub un dublu titlu, care conjugă aportul tinerei generaţii artistice - noul val ce bate ţărmurile teatrale româneşti de vreo zece ani încoace - şi farmecul unei tradiţii cu gust „bizantin”, Festivalul de Teatru organizat de Institutul Cultural Român din Paris, la finele unui septembrie scăldat într-o lumină aurie de vară, s-a găsit în faţa unui pariu inedit. Multe alte turnee şi succese româneşti au bătut calea Parisului şi au lăsat nume şi amintiri ilustre, dar este pentru prima oară cînd teatrul românesc se prezintă în grup, în formaţie de luptă, aş zice, şi, nu întîmplator, alege tineri creatori în prima linie.

Termenii cu care manifestarea a fost lansată, puneau în gardă şi promiteau de la bun început un şoc: „Tînăr, proaspăt, incandescent, ce taie răsuflarea, teatrul este domeniul cel mai dinamic al culturii române“ (Katia Dănilă, directoarea ICR Paris în revista La Terasse, nr. 190, sept. 2011). Şi într-adevăr, pentru prima dată vedetele au fost tinerii. Institutul a reuşit să fie astfel la unison cu un fenomen ce se precizează de aproape un deceniu în România, în ecou cu alte căutări europene – emergenţa unei tinere generaţii care, de la de-acum miticul şi mult citatul grup dramAcum, avansează ca un curent generaţional, spre diferenţă de arhipelagul marilor nume, sau constelaţii de singurătăţi, după o expresie a lui George Banu. Şi aici aş sublinia un paradox: noul val este departe de a fi un teatru de subsol, sau underground, şi nici măcar în margine, poate în margine de subvenţii; dar în orice caz e un teatru care a făcut dovada deseori că se află în inima însăşi a realităţii, împins din ce în ce de alte valuri care vin din spate, căci în teatru ca şi în viaţă nu rămîi multă vreme cel mai tînăr. Şi asta a fost o altă evidenţă tulburătoare a acestor nopţi din elegantul palat al contesei Martine de Béhague: am reîntîlnit ultimul val, dar şi cei ce vin din urmă foarte tare, din ce în ce mai tineri, care împărtăşesc de altfel aceleaşi valori şi stil de teatru cu „înaintaşii“ de acum aproape un deceniu. Prin comparaţie, tînărul teatru francez mi se pare, cu cîteva excepţii, mai puţin frămîntat de gravele probleme ale zilei, mai puţin angajat decît înaintaşii săi din marea epocă a teatrului politic din anii ’60-’70. E drept că nu au ieşit dintr-o dictatură de patru decenii, dintr-un regim ce şi-a lăsat pentru multă vreme amprenta pe o societate pradă bolilor unui capitalism sau consumerism sălbatic. Poate criza va mai pune pendulele la aceeaşi oră. Cît de adevărat, în inima vieţii, a fost deja în 2003 strigătul Gianinei Cărbunariu – Stop the tempo! 

Un fenomen de generaţie 

Cine au fost însă aceşti tineri şi foarte tineri veniţi să-şi facă dinţii la Paris? Mai întîi locul unde au avut loc operaţiile, o întîlnire ce-ţi poate tăia răsuflarea, cum promitea tînăra directoare a Institutului: Sala de teatru a Ambasadei, care a primit recent numele de Sală Bizantină. Nume ce evocă bolţi şi fresce aurite, cupole de lumină, arcade brâncoveneşti, fastul unor splendori trecute. Şi, nu vă înşelaţi, construită la începutul secolului trecut într-o aripă a Palatului, de contesa Martine de Béhague, sala a găzduit nume celebre ale elitei intelectuale şi artistice pariziene – Gabriel Fauré, Isadora Duncan sau Adolphe Appia. La moartea contesei, în 1939, palatul a fost cumpărat de statul român, care a instalat aici Ambasada României. Perioada comunistă a trecut ca un tăvălug peste splendorile artistocraticului palat, dar sala a supravieţuit şi tinde astăzi să reintre treptat în circuitul artistic parizian, graţie mai ales acţiunii pasionate a celor două directoare, Katia Danilă şi Simona Rădulescu, directoare adjunctă, organizatoarea şi sufletul acestei manifestări. Poate fi jucat un spectacol cu un text contemporan într-o astfel de sală, grea de trecut şi pulsînd de o viaţă ascunsă? Am să parafrazez un răspuns al lui Tadeusz Kantor şi am să spun că teatrul contemporan poate fi jucat oriunde, chiar şi într-o sală de teatru. 

S-a vorbit adesea de un fenomen de generaţie, deşi ruptura nu e atît „biologică“, cît estetică. Într-adevăr, spectacolul care ar fi putut fi „pivotul“ acestei micro-stagiuni româneşti în inima Parisului este semnat de Victor Ioan Frunză, format înainte de 1989, şi care şi-a propus cu patru tineri actori să dinamiteze, să agite „valurile“ Furtunii lui Shakespeare. În total, şase spectacole cu şase titluri, fiecare jucat de două ori. Încă o dată, o tactică nouă; s-a mers picătură cu picătură, cum se spunea într-unul din textele jucate, oare cîtă apă trebuie să curgă ca să lase o urmă într-o cadă? Era vorba de spectacolul scris şi „montat“ de Peter Kerek, 9 grade la Paris, o producţie a Teatrului ACT, spectacol pe care l-am descoperit la Festivalul de dramaturgie de la Timişoara şi care m-a impresionat prin eleganţa şi siguranţa gestului, un spectacol şi o formulă inedite, un dialog permanent scenă/ecran. Şi mai ales m-a impresionat Alina Berzunţeanu, protagonista acestui spectacol de teatru-film: este pentru prima dată cînd văd o actriţă a cărei prezenţă în scenă domină imaginea de pe ecran, atrage toate privirile, o actriţă, aici şi acum, atunci şi acolo, dînd în acelaşi timp glas şi viaţă altor personaje, torent de vorbe şi de situaţii diferite, în dialog cu ea însăşi, fixată pe imaginea de pe ecran. Mai mult decît un experiment, aş spune o cale pe care Kerek se poate angaja de acum înainte, un teritoriu al său, într-un teatru unde imaginea filmată nu ucide teatrul, ci îl completează şi amplifică. 

Unda de şoc 

Alexandra Badea a venit cu o companie franco-română (actorii săi de-acum fetiş, Mădălina Constantin, Carine Piazzi şi Corentin Koskas), a jucat deci în franceză propriul său text Mode d’emploi – sau cum să supravieţuieşti într-o lume ostilă, a emigraţiei, de exemplu. Gianina Cărbunariu, deja jucată în Franţa cu trei spectacole pînă acum, rezumă poate cel mai bine tendinţele acestui „noul val“ al teatrului românesc. O altă tînără companie franco-română, animată de Eugen Jebeleanu şi Yann Verburgh, a propus un spectacol-lectură cu piesa sa scrisă în 2008, Poimîine, alaltăieri, o falsă utopie care vorbeşte mai puţin despre fantasme futuriste, cît despre imagini, situaţii contemporane împinse la absurd. Pe această linie, a absurdului ascuns, a mers această nouă versiune de spectacol, şi textul funcţionează perfect, deosebit de stimulant în spaţiile pe care autoarea le lasă liber imaginaţiei fiecărui nou interpret. 

Ultima promoţie de la UNATC a adus „unda de şoc“ în palatul contesei de Béhague cu Jocuri în curtea din spate, de autoarea israeliană Edna Mazya, puse în scenă de Bobi Pricop cu cinci camarazi de facultate: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hriţcu, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu, toţi excelenţi, jucînd pe nuanţe, pe explozii de ton, de stil, capabili de emoţie şi violenţă, de cinism sau de inocenţă teribilistă. Se vede de altfel „mîna de fier“ a tînărului regizor, în decupajul textului, în structura de lumini şi ritmuri: jocuri precise, violente şi fără nici o iluzie. O poveste simplă, care loveşte ca un pumn în burtă: patru adolescenţi violează o adolescentă într-o mizerabilă „curte din spate“, acţiunea pivotează brusc între sala tribunalului – băieţii joacă şi avocaţii apărării, iar fata, procuroarea – şi jocurile inocent perverse de pe maidan. Bobi Pricop a ales o variantă de spectacol şi o lectură deosebit de clară şi eficace. Totul e redus la un schelet minim, un dialog nervos şi rapid, pendulînd între proces şi jocurile din curtea din spate, perspectiva se schimbă cu repeziciune; un joc între cele două realităţi, la fel de violent, de concis, condus cu o siguranţă uimitoare pentru nişte debutanţi. 

Monologul-mărturie al Alinei Şerban – Declar pe proprie răspundere, pus în scenă de David Schwartz (o producţie a teatrului LUNI de la Green Hours şi tangaProject pe o dramaturgie de Alice Maria Marinescu şi cu creaţia sonoră a lui Cătălin Rulea), pleacă de la copilăria personajului, a cărei biografie se confundă cu cea a interpretei de etnie romă. David Schwartz face şi el parte din ultimul val, practică un teatru angajat, extem de lucid şi fără ciucuri şi alte ornamente, dar cu un umor şi o emoţie bine controlate, un teatru care merge drept la ţintă, extrem de necesar, al cărui cuvînt de ordine ar fi, în afară de talent, generozitatea – după titlul grupului iniţiat de profesorul Nicolae Mandea. Textul e relativ scurt, o relatare voit liniară, dar care „creşte“ odată cu eroina, unde emoţia e drămuită cu atenţie, şi umorul – dureros. E cool să fii rom, exclamă actriţa în final, îţi trebuie într-adevăr mult curaj şi optimism să termini pe o astfel de notă, dacă priveşti în jur cu atenţie soarta romilor, toleraţi în Franţa, hăituiţi prin alte locuri. Spectacolul a încheiat seria reprezentaţiilor din Sala Bizantină şi a emoţionat puternic: un spectacol de calitate, politicaly correct cum se spune, dar atît de necesar, tocmai în acest context.  

Mirella Patureau este traducătoare şi critic de teatru, cercetătoare la Atelier de recherches sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.