Un Paris ţesut din stofa amintirilor – sau enigma din covor

● George Banu, Parisul personal. Autobiografie urbană, fotografii de Mihaela Marin, Bucureşti, Editura Nemira, 2013, 141 pagini. 

Parisul personal sau „autobiografia urbană“ semnată de George Banu nu este un ghid cultural al Parisului şi nici un imposibil jurnal în raccourci a 40 de ani de experienţe ce au marcat şi definit o viaţă. Deşi referinţele culturale nu lipsesc, textul, dens şi în acelaşi timp transparent, trădează omul de teatru care se pierde într-un decor, invocînd personaje reale sau umbre, ţesute din stofa amintirilor. George Banu hoinăreşte şi se pierde pe străzile Parisului de ieri şi de azi, pentru a se regăsi în timp: „Oraşul îmi preexista, dar eu l-am organizat pe al meu.“ O carte construită din fragmente disparate şi care se poate lăsa citită într-o ordine aleatorie, dar care păstrează la fiecare pagină farmecul hedonist al literatului care ştie să-şi aleagă popasurile. Un caleidoscop afectiv, al unui itinerariu interior, un autoportet unde imaginile – superbe sînt fotografiile Mihaelei Marin, desprinse parcă din structura internă a cărţii – alunecă cu eleganţă între malurile Senei, şerpuiesc printre străzi şi grădini, bine cunoscute, dar pe care proiectorul „personal“ al autorului acestui spectacol in progress le dezvăluie şi cărora le dă alte semnificaţii. Plimbarea aceasta nu e inocentă şi nici fără urmări... Spaţiul condensează timpul şi iată-ne debarcaţi, alături de tînărul critic de odinioară, pe cheiul Gării de Est, în ultima dimineaţă de iarnă a anului 1973, în pragul unui lung exil – deşi cuvîntul nu e cel mai indicat. În acel trist deceniu, drumul de întoarcere părea închis pentru totdeauna, eram obligaţi să ne reconstruim, fără să privim în urmă. Mult mai tîrziu, tot într-o dimineaţă de decembrie, increduli şi năuci, am putut brusc să ne simţim mai puţin orfani. Dar asta-i altă poveste sau altă carte... Proaspăt parizian, Banu caută integrarea, dar à sa manière, nimic nu e simplu, totul e dublu sau entre-les deux: un român la Paris. Şi geografia sa personală se desfăşoară, astfel, în locuri mitice ale oricărui cunoscător, chiar şi livresc, al Parisului, pe care Banu a avut şansa sau a ştiut să le aleagă. După Gara de Est, pe atunci murdară de fumul locomotivelor de altădată, urmează cartiere mai populare, dar nu mai puţin mitice, Place Pigalle sau „centrul festiv al Parisului“ – unde e găzduit de un prieten, Eugen Iacob-Simion, pe atunci director de colecţie la Editions du Seuil, astăzi pierdut pe harta lumii –, Centrul Censier sau La Sorbonne Nouvelle (Banu a preferat să păstreze numele franceze), rue de Rivoli, în inima Parisului, unde locuieşte de peste 30 de ani, amintind, de pildă, că la două case de el a locuit, pe vremuri, Eugen Ionesco, şi că i-ar fi plăcut să-i fie vecin. (I-aş aminti că, în alt secol, ceva mai sus, pe aceeaşi stradă, în faţa grădinii de la Tuileries, a locuit Vasile Alecsandri, pe atunci ambasador al României.) Locurile sînt însă legate de oameni: cartierul Odéon-ului – de prietenia cu Emil Cioran, şi mai ales teatrele în care omul de teatru şi-a găsit pe deplin împlinirea –, Bouffes du Nord, alături de Peter Brook, La Cartoucherie de Vincennes şi întîlnirea cu Ariane Mnouchkine, la Chaillot, alături de Antoine Vitez. Aici, ca director al revistei teatrului L’Art du théâtre, cu ocazia unui număr dedicat lui Cehov, a avut surpriza să fie criticat „tovărăşeşte“ de celula Partidului Comunist Francez, al cărui simpatizant era Vitez, în termeni ce-i aminteau de şedinţele de prelucrare, pe vremea cînd, tînăr ziarist, înfrunta cenzura comunistă. Cîteodată, au şi locurile umorul lor – aşezat la o masă la celebrul restaurant La Closerie des Lilas, cu Radu Penciulescu, descoperă, pe o tăbliţă comemorativă, că stau la o masă unde pe vremuri a stat... Lenin. Nu mai era nevoie, aşadar, să dea o fugă la Cabaretul Voltaire din Zürich ca să ocupe masa unde Vladimir Ilici juca şah, lîngă masa lui Tristan Tzara. Nume de oameni de teatru celebri, de la Grotowski la Luc Bondy sau Peter Handke, dar mai ales prietenii ţîşnesc la tot pasul; voi aminti doar două figuri dragi, cărora le port şi eu doliul – Dinu Kivu şi Lena Boiangiu, în scurta lor trecere prin Paris şi prin această lume...

Pe măsură ce descopeream treptat aventurile interioare ale acestei cărţi, gîndul m-a dus mai întîi la Arcimboldo şi la portretele sale din fructe şi petale de flori – ar fi o comparaţie demnă de pasionatul amator de artă care este George Banu. Dar aş merge mai departe: Parisul lui Banu este dens, pasionant prin trimiteri şi reflecţii personale, nici o frază nu e poleită de dragul de a înşira cuvinte ce sună frumos, itinerariul său are o subtilitate ce se insinuează treptat printre pagini şi imagini, şi Banu recunoaşte, la un moment dat, că locurile alese, peceţile memoriei sînt ca nodurile într-un covor de la care se strînge ţesătura... Indiciu indiscret, m-am apucat să caut şi eu nodurile sau structura ascunsă a covorului, căci există undeva une figure dans le tapis, cheia unei enigme ce nu se lasă citită la prima vedere... În periplurile noastre pariziene, am traversat amîndoi aceeaşi pădure, pe cărări diferite, care s-au încrucişat adesea sau s-au îndepărtat. Covorul sau cartea aceasta poate să ofere cheia de cum se construieşte o personalitate, asumată în final la masa de lucru, unde eroul nostru se regăseşte şi se detestă, „nici călugăr ascet, nici dezinvolt privitor“...o „crucificare“ sub semnul consolator al teatrului.