Carnet incomplet de note răzleţe – Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Ca în fiecare an de peste două decenii, Festivalul este acelaşi rîu din ce în ce mai imens, ce curge în toate părţile, generos, plin de zgomot şi de culoare, unde te pierzi, dar te bucuri de pierzanie, te învinovăţeşti că renunţi, că trebuie să alegi, că nu poţi vedea tot, că nu poţi vorbi despre tot. Totuşi, o primă „despărţire de ape“ – sau de estetici – se impune cînd alegi să mergi doar la teatru, şi nu la tot ce te mai pîndeşte în margini: pe de o parte, estetica consacrată de marile nume şi, pe de altă parte, ceeea ce o carte recentă numeşte noile practici teatrale (Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est / News Performing Arts Practices in Eastern Europe, editată de Iulia Popovici, Editura Cartier). Includem aici, cu o formulă ce are tendinţa să devină clişeu, teatrul noului val, fie el românesc sau de pretutindeni, fără să excludem nici una din aceste estetici, cu riscul de a deveni hemiplegic. 

Să începem cu o estetică a anilor ’90, dar iremediabil intrată în secolul nostru, pe care nimeni n-o mai poate ignora. L-am regăsit pe Silviu Purcărete cu două mari spectacole despre care s-a spus deja aproape totul, monumentalul Faust şi neaşteptatele Călătorii ale lui Gulliver. Şi un Oidip în premieră la festival, pe un scenariu de Silviu Purcărete după Sofocle – Oidip rege şi Oidip la Colona, şi în decorurile lui Dragoş Buhagiar. (Autorii au ales această nouă ortografie, mai aproape, se pare, de greaca veche, decît clasicul Oedip, preluat din franceză.) Teatrul antic al Danaidelor a rămas departe, cu explozia sa de mijloace şi de colaje clasice. Purcărete face un Oidip modern, scăldat în muzica languroasă, obsedantă a anilor ’40-’50, filtrată de Vasile Şirli, unde povestea e tratată ca un imens flashback, ce nu lasă nici un suspans în ce priveşte finalul tragic. Spaţiul scenic construit de Buhagiar, extrem de funcţional, o adevărată boîte à jouer, devine astfel cutia de rezonanţă a tragediei, suplă ca un decor de cinema, se deschide spre o pădure mitică în proiecţie video sau spre terasa unui banchet ce sfîrşeşte în carnagiu ca un bal al damnaţilor... Visconti nu e departe. Personajele alunecă pe o bandă rulantă, de travelling, ca împinse de destin, „spurcăciunea“ ce apasă cetatea Thebei şi palatul ei e încarnată într-un uriaş om-vierme, umbră a nefericitului rege. E neaşteptată şi extrem de complexă apariţia lui Constantin Chiriac în rolul titlu, alături de Ofelia Popii – Iocastă, Antigona sau o femeie din cor...

Cu spectacolul Intrigă şi iubire de Schiller, pus în scenă de Lev Dodin, un text clasic german şi un mare regizor rus impus de o generaţie ce a năvălit pe scenele europene cu toată energia tinereţii, acum vreo două decenii, aveam garanţia de a ne situa fără riscuri într-o zonă securizată a unui teatru solid şi extrem de eficient. Cine nu a auzit de Gaudeamus sau de Viaţă şi destin, după romanul de război al lui Vasili Grossman, ambele puse în scenă de Dodin? Spectacolul Teatrului Malîi din Moscova era, pînă la un punct, aşa cum mă aşteptam, superb, deşi cam lent, de o eleganţă glacială, cu actori formidabili, cu soluţii regizorale simple şi clare. Finalul însă ne-a trezit ca un duş rece şi ne-a adus aminte de secolul în care trăim şi a adus în prim-plan o întrebare esenţială, pusă în numele unei generaţii sacrificate. Cei doi tineri îndrăgostiţi mor şi rămîn în faţa scenei, inerţi, pe două scaune, în timp ce de undeva de afară se aude, la difuzoare, o voce voioasă ce anunţă nunta ducelui şi promite o societate nouă, plină de justiţie şi fericire. Adică demagogia curentă. Cei doi tineri ridică capul şi privesc ţintă către noi: aşa să fie oare?

Wajdi Mouawad, născut în 1968 în Liban, izgonit – copil fiind – de războaiele civile, din ţara de naştere, în Franţa, apoi în Canada, astăzi om de teatru francofon ce se împarte între trei continente, vorbeşte şi el în numele unei generaţii sacrificate. Scrisul său are parfumul otrăvitor al poveştilor orientale, căci vine dintr-o lume plină de zgomot şi de furie, dar e perfect familiar cu tehnicile cinematografice sau ale noilor tehnologii. La Sibiu a venit cu două texte – Seuls, un monolog, şi Ciels, în lectură, ultima parte a unui quator – Le Sang des promesses sau Sîngele făgăduinţelor. În deschiderea quatorului se află un citat din Hölderlin: „Noi nu sîntem nimic. Ceeea ce căutăm este totul.“ Primele trei piese sînt, astfel, de fiecare dată, o lungă odisee sau peregrinare a unui personaj principal, uşor de identificat cu autorul, plecat în căutarea originilor sale, peregrinare ce-l scufundă într-o serie de coşmaruri şi de încercări limită, în căutarea identităţii sale pierdute. Litoral, prima piesă, porneşte de fapt de la moartea tatălui, al cărui cadavru fiul vrea să-l îngroape în ţara de baştină, niciodată numită. De fapt, trilogia e dominată de trei figuri literare legate de figura tatălui: Hamlet, Oedip şi prinţul Mîşkin. Reia, de altfel, o replică din Idiotul în Ciels, piesă catapultată în viitor, despre frumuseţea ce va salva lumea... speranţă pusă, de altfel, la îndoială într-o lume din ce în ce mai ameninţată de distrugere. Seuls reia aceeaşi temă obsedantă sau descindere către origini, dar naraţiunea se întoarce, la un moment dat, pe dos, ca o piele de şarpe jupuit, eroul narator se regăseşte închis în propria poveste: moartea sau coma tatălui se confundă cu propria sa moarte. Wajdi Mouawad însuşi este un actor uimitor, creator total, aş spune, dar care nu uită să specifice că lucrează şi scrie în echipă cu actorii săi, un stil de lucru ce face parte din noile practici ale tînărului teatru de pretutindeni.

Festivalul de la Sibiu a ştiut însă să rezerve o mare parte din repertoriul său noilor estetici, sau tinerilor creatori, aşa-zisul nou val. Fie că este vorba de valori sigure, şi pe care e chiar deplasat să le tot cităm la capitolul tinerelor mlădiţe, pline de promisiuni. Mă gîndesc la teatrul Gianinei Cărbunariu, extrem de inteligent, de original, de unic în peisajul românesc, şi chiar european. Spectacolele sale circulă peste hotare, la festivaluri şi alte întîlniri internaţionale. Vara aceasta va reprezenta România la Festivalul de la Avignon, tocmai cu un spectacol creat la Teatrul Naţional din Sibiu – Solitaritate, prezent şi anul acesta în festival alături de Tipografic Majuscul, spectacol ce reprezintă un moment de maturitate artistică al acestei tinere creatoare, care a ştiut ca întotdeauna să adune în jurul ei o echipă de actori ce încarnează perfect tipul său de teatru: direct, violent, cu picioarele pe pămîntul unei realităţi necosmetizate. Tot la Sibiu aş cita Punct triplu al lui Bogdan Georgescu, din aceeaşi familie a teatrului realităţii transfigurate fără să-şi piardă luciditatea.  

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.