Cîteva note de spectator – sau Criticul, o fiinţă greu de mulţumit

● Festivalul Național de Teatru, ediția a 26-a, București, 21-30 octombrie 2016. 

Dincolo de orice aprecieri generale, sîntem de acord că un festival național a­nual nu poate reflecta decît starea actuală a teatrului românesc. Și totuși, chiar absențele sau prezențele prea apăsate spun ceva. Fără îndoială, apariția sectorului independent sau underground este fenomenul emergent cel mai important în teatrul românesc de azi, fără să inunde totuși nici festivalul actual, nici marile scene. Deși provocarea și o sete sau un interes pentru nou se mai aciuează uneori și pe scenele naționale sau de stat. Recuperare sau tactică conștientă? Răspunsul e între ele, dar cert este că tinerii citați de vreo zece ani în primul rînd ca tineri creatori (ceea ce apărea uneori ca o încurajare paternalistă insuportabilă, și îi înțeleg, greșeală pe care am făcut-o multă vreme și eu) Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Peca Ștefan, prezenți în această ediție a Festivalului, au ajuns acum la o maturitate artistică pe care pot s-o revendice ca pe un drept cucerit. Dar ceea ce e mai important este faptul că au adus și au păstrat un ton nou, care a revigorat teatrul românesc. Marile nume venite și ele după generația de aur a reteatralizării teatrului nu au dispărut, estetica lor, superbele spectacole din anii ’80 continuă să fascineze, dar la exclamația nostalgică „Nu mai avem teatrul de altădată“, eu răspund: cu atît mai bine. În aceste cîteva fișe de spectator, cu grija de a nu face doar un inventar, am traversat cîteva epoci și vîrste amestecate. 

● Caruselul, după piesa lui Molnar, Liliom, musical pus în senă de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra, a deschis de fapt Festivalul, înainte chiar de cuvîntările oficiale. Văzusem deja spectacolul la sfîrșitul verii, cînd regizorul fusese nevoit să înlocuiască un actor și a interperetat cîteva mici roluri, aducînd o notă neprevăzută de antren și dezlănțuită veselie complice cu sala, unde cîțiva spectatori îl recunoscuseră. Spectacolul, creat ca o seară de teatru de bîlci, exuberant și colorat, umbrit de nota tragică a finalului, a fost o deschidere plină de bucurie către cele zece zile de teatru care au urmat.

● O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții, o adaptare de Simon Stephenson după un roman de Mark Haddon, din 2003, a fost pusă în scenă de Bobi Pricop la Teatrul Național din București. El preia așadar un mare succes internațional, spectacolul a fost jucat la Londra, la Gielgud Theatre, unde a fost distins cu vreo șapte premii, și re­luat cu același succes pe Broadway la New York. Este o poveste abil scrisă despre un adolescent atins de sindromul Asperger, zis și sindromul savantului. Christopher suferă de tulburări de comportament în relațiile cu ceilalți, dar are capacități intelectuale deosebite, în speță matematică și astronomie. În miez de noapte, el descoperă cadavrul unui cîine și pornește o anchetă pentru a găsi vinovatul, acțiune ce-l va conduce însă la descoperiri dureroase din propria sa viață. Spectacolul, ca și cartea, este purtat de monologul sau jurnalul intim al acestuia și se sprijină pe un foarte tînăr interpret, Ciprian Nicula, alături de Emilian Oprea și de Ana Ciontea, care joacă mai multe roluri. Spectacol multimedia, superb, construit din oglinzi și proiecții, bolta cerească și scheme abstracte, în scenografia lui Adrian Damian, alături de informaticieni videaști, Dan Adrian Ionescu, Mizdan și light designer-ul Andrei Florea. Un „spațiu vid“ care lasă loc visului, bolta cerească cu misterul ei ce ne leagănă și ne dizolvă. Spectacolul, limpede și de o mare frumusețe, te urmărește și ți se deschide treptat în minte, ca o piatră prețioasă atent șlefuită. În minte sau în suflet, sufletul fiind, așa cum cred, o formă de organizare superioară a materiei, o materie care în mîinile regizorului devine pe alocuri magică. Desigur, am putut vedea pe Internet imagini din spectacolul de la Londra din 2012 sau de pe Broadway, unde, și acolo, prin soluții video și proiecții, noile tehnologii, în toată splendoarea lor, se impuneau și se asemănau. Dar ce seamănă mai mult cu imagini ale bolții cerești decît alte imagini ale bolții cerești? Cartea e foarte clară și trimite inevitabil la același tratament. Și nu făcuse oare deja pasul Bobi Pricop cu imagnile proiectate din Iluziile lui Vîrîpaiev montate acum doi ani la Craiova, și nu s-a jucat magistral tot cu lasere și fulgere informatice de-a Pisica verde de la Iași? Ce fac, așadar, Bobi Pricop și echipa sa le aparține, chiar dacă la bază s-au aventurat într-un alt succes cu „cheile în mînă“. Dar, poate, riscul se afla tocmai aici…

● M-am întrebat în ultima vreme de unde decurge plăcerea de a mă regăsi la un spectacol de Radu Afrim, în ciuda faptului că mă pot găsi în fața unor provocări permanente, uneori chiar deplasate. Cred că este vorba de teatralitatea explozivă a lecturilor sale scenice. Roland Barthes definea undeva teatralul (și nu teatrul) ca pe tot ce nu e text. Vedeți, de pildă, sensul care circulă ca un curent electric prin mai multe compartimente ale spectacolului, sunet, imagini, mișcare. Aici se construiește „delirul“ lui Afrim și de aici decurge și atracția sa. „Sîntem în fine la teatru“, exclam după primele minute la un spectacol de Afrim. Ritm, situații și imagini, metafore luate în răspăr și care se construiesc ca un joc de copii șturlubatici. Uneori textul rezistă și, fără a fi anihilat, îl recunoști sub construcția „abracadabrantă“ a imaginației lui Afrim. Așa s-a întîmplat cu Între noi totul e bine de Dorota Maslovska. Spectacolul demarează nebun, pe gaguri vizuale și bolboroseli de neînțeles, și totuși simți că într-un fel textul rezistă împotriva bășcăliei, pare că are altceva de spus, pe dedesubt. Sub avalanșa de gaguri absurde și de provocări care încearcă să-l sufoce, manevra nu e inocentă, căci în final descoperi ce se ascunde în spatele delirului. Sîntem catapultați în neființă, personajele nu au existat niciodată, dar ar fi putut să existe, într-o lume de azi, la fel de rău construită și violentă. Nici măcar nu sînt morți, pentru că firul vieții lor a fost tăiat cîndva în miezul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie martiră pentru eternitate. Se joacă mult pe ideea de neființă, de nicăieri, pînă la comica invitație „Du-te în lipsa ta de cameră“. Nu e numai un joc lingvistic sau o găselniță de traducător (ingenioasă și plină de umor, Sabra Daici), alături de alte dezlănțuiri în registrul absurdului pentru plăcerea jocului. Aici se dovedește că regizorul a rămas stăpîn pe mijloace și că în final ne-a condus acolo unde a vrut să ne conducă, la dimensiunea tragică a condiției umane. Rîsetele ieftine, ca la telenovele, au încetat brusc în sală după monologul fetiței metalice, Dorina Chriac, ieșită parcă din Familia Addams în monologul final, sau mai înainte la strigătul autorului memorabilului Cal ce mergea călare, „Vreau să trăiesc“… De sub pojghița de bășcălie, susținute magistral de compozițiile lui Marius Manole, Istvan Teglas, Liliana Ghiță sau de Natalia Călin, cele cîteva guri de aer, venite dintr-o lume dispărută, s-au dilatat treptat și au lăsat să izbucnească apeluri dintr-o altă lume, care ar putea fi și a noastră.

● Punctul orb, cel de-al doilea text montat de Radu Afrim în Festival, ne-a condus însă fără șovăire către lumea secretă dinăuntrul nostru, în zonele opace pe care le ignorăm, către spaimele noastre de necunoscut, de moarte. Yannis Mavritsakis este un autor grec contemporan, tradus în franceză la inițiativa lui Olivier Py, care a montat de altfel un alt text al său, Vitriol, la Atena, în 2013, și l a prezentat la Festivalul de la Avignon în 2014. Punctul orb, sau pata oarbă de pe retină, ne introduce într-o lume banală, dar stranie, construită din monologuri și dialoguri imposibile, în centrul căreia se află Niki, o femeie frumoasă ce-i atrage pe toți așa cum niște fluturi sînt atrași de o lampă în întuneric. În acest rol, Ada Simionică e remarcabilă, prezență calmă, misterioasă, teribilă, ca o Hecate, zeița greacă a nopții, avansînd hotărîtă pe drumul ce o duce către moarte ca o împlinire și unire cu soțul iubit și mort. Cadrul scenic, semnat de Adrian Damian, e inspirat direct de un tablou de Edward Hopper, Nighthawks.

● Iulius Cezar, de Shakespeare, pus în scenă de Silviu Purcărete cu trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, izbucnește ca o luptă de stradă. Voci furioase, strigăte se aud din înaltul sălii, undeva din spatele spectatorilor, personajele coboară și invadează apoi scena. Purcărete a ales o lectură a actualității în transparență sau dincolo de timpurile istorice precise, toge albe pătate repede de sînge, dar și mantouri informe fără vîrstă, cîteva semne ale actualității ca permanențe ale luptei politice. Iulius Cezar vorbește despre asasinate politice, războiul triumvirilor, putere și manipulare a maselor ca armă secretă și redutabilă – vezi celebrul discurs al lui Marc Antoniu, cel care întoarce ca pe o clătită sentimentele de revoltă ale plebei ce aclamă conjurații ucigași și care apoi se întoarce împotriva lor și se bălăcește cu entuziasm în bălțile de sînge spălate de ploaie. Decorul, semnat de Dragoș Buhagiar, sobru și rece, poate fi și un spațiu larg și degajat, unde istoria a făcut vid (îmi amintește de spațiul vid al ultimului spectacol de Joël Pommerat, Ça ira…, dedicat Revoluției franceze, poate și pentru că acest Iulius Cezar multiplică semnele către alte imagini iconice din epocă) sau spațiul scenic se poate restrînge, un perete metalic taie scena ca o ghilotină. Totul se petrece într-o lungă noapte a crimelor unde epocile și semnele prevestitoare se întretaie, se acumulează, Cezar (Bogdan Zsolt, surîzător și calm, acompaniat mereu de un cîine alb, ca de un înger păzitor) face o baie într-o cadă și imaginea amintește de tabloul cu Marat asasinat de Charlotte Corday. Prevestitorul pericolului Idelor lui Marte e un travestit în pardesiu, cu umbrelă, un personaj ieșit parcă din pînzele lui Magritte, o intruziune a absurdului sau un anacronism deliberat care face sens. Bătălia de la Philippi, o grămadă de corpuri dezgolite pe o podea de lemn, amintește de naufragiul corabiei La Méduse, celebru tablou de Géricault. Superbul cîine alb ce-l acompaniază ca un dublu pe Cezar este realmente o prezență artistică importantă. În general, animalul poate aduce pe scenă partea de natură din noi. El poate vorbi – aici, un cîine complice și integrat spectacolului – despre fidelitate, dragoste, sinceritate sau, prin partea lui „sălbatică“, nealterată de ipocriziile civilizației, poate aminti de legătura noastră cu natura și evoca nostalgia primelor vîrste. Cadavrul cîinelui – marionetă cu blană albă – e tîrît în scenă și anunță moartea lui Cezar, hăcuit și el pe podeaua plină de sînge. Silviu Purcărete semnează un spectacol de o mare forță plastică, imaginile sale ne vor urmări multă vreme și se cer dezghiocate fără îndoială pe îndelete și mai pe larg.

● Venit de la Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara, spectacolul lui Radu Jude cu o adaptare după filmul lui Bergman, Scene dintr-o căsnicie, a interesat bineînțeles și pentru că regizorul este cunoscut mai ales ca cineast. A fost un spectacol de actori, bine ritmat, cu o idee interesantă, de a materializa evoluția personajului feminin, de la soția umilită la cea eliberată de sentimente, prin două actrițe diferite, Alina Ilea și Claudia Irimia, două fațete ale rolului absolut convingătoare, dar ceea ce pune o întrebare, căci e vorba clar de o opțiune regizorală, este figura soțului, jucat de Ion Rizea, apăsat mitocan local. Cuvîntul a intrat și în franceză, Raymond Queneau îl folosește în Exercițiile de stil, cînd vorbește despre les mitocains care se înghesuie în autobuz… au și cuvintele gloria lor.

● Tot de la Timișoara, de la Teatrul German de Stat, dar în altă cheie, plină de imaginație și poezie, a fost o seară încîntătoare cu Micul Prinț, după Saint Exupéry, citit și completat, după alte scrieri sau date ale autorului, de către Peter Kerek. Un spectacol zis pentru copii, dar care nu ne face să uităm un alt spectacol pe o scenă bucureșteană al regizorului pentru spectatorii din „clasele mari“, un Hamlet jucat cu trei actori, o soluție artistică extrem de inteligentă și puternică la Unteatru, colectiv care a fost distins, de altfel, în cadrul Festivalului pentru noutatea și îndrăzneala proiectelor sale.

● FNT s-a încheiat cu reprezentația unui spectacol venit de la Sankt Petersburg, în regia unuia dintre marii regizori europeni, Lev Dodin, cu Livada de vișini de Cehov. Livada s-a vîndut, așadar, dar teatrul continuă… 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: M. Ştefănescu, din O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopţii