Cînd zidurile cad și se deschide cerul…

Venit din teatru, cu un pasaj recent în cinema ca realizator de film, Eugen Jebeleanu semnează prima sa regie de operă, I was looking to the ceiling and then I saw the sky. Un spectacol produs de Opera Națională din Lyon, creat hors les murs pe scena Teatrului de la Croix Rousse. Mai precis, e vorba de o operă pop sau, pe scurt, un musical.

E un gen adorat de americani și anglo-saxoni, primit adesea cu reticență în Franța. Poate că ar trebui să privim altfel gustul acesta american pentru ritm și blues, ca pe o poveste a timpurilor noastre. Peter Sellars, care a semnat în 1995 prima versiune scenică a acestui musical, mergea mai departe afirmînd că „în istoria spectacolelor din Occident, există trei momente-cheie: teatrul antic, drama elisabethană și comedia muzicală“. Pentru el, comedia muzicală degajează o forță imensă, capabilă să bruieze distincțiile dintre clase, să transmită un mesaj social și politic angajat. Este, cred, ceea ce l-a interesat de la început pe tînărul om de teatru Eugen Jebeleanu cînd a acceptat provocarea de a monta acest obiect muzical, bine identificat, I was looking to the ceiling and then I saw the sky, al compozitorului american John Adams. Titlul, neașteptat și misterios, are muzicalitate și ritm, dar tradus în română sau chiar în franceză devine anost, aproape comic (Mă uitam la tavan și atunci am văzut cerul), dar recapătă sens în momentul cînd ni se explică ce ascunde. Textul povestește cutremurul din 1994 de la Los Angeles care a distrus o parte din oraș. Titlul reia replica unui supraviețuitor explicînd contextul. Premiera a avut loc în 1995, cînd subiectul era încă o actualitate fierbinte (dar într-o zonă de pericol seismic permanent, cutremurul de pămînt rămîne o posibilitate mereu activă), la Universitatea californiană Berkeley, în regia, așadar, a lui Peter Sellars. Cei doi, Adams și Sellars, colaboraseră deja la alte opere, Nixon în China sau The Death of Klinghoffer, opere moderne, în genul opera seria. De fapt, nu cutremurul sau catastrofa naturală se situează în centrul musical-ului, ele servesc însă de revelator și catalizator în devenirea celor șapte personaje ale libretului. După cele două opere citate semnate de John Adams, de calibru monumental sau „de prestigiu“, compozitorul vrea să atingă publicul american utilizînd genul familiar cel mai apropiat, dar care se vrea în același timp la fel de nobil ca opera. Adams se declară influențat de Gershwin în Porgy și Bess sau de Leonard Bernstein cu West Side Story, fiecare a reușit să capteze limbajul popular al epocii, negro spirituals, hot jazz din anii ’20, blues sau muzica hispanică și cool jazz, adevărate modele pentru teatrul muzical american. Ceea ce va încerca să facă aici și Adams, un adevărat mix de genuri muzicale: jazz, funk, soul, blues, salsa, cabaret. Libretul e scris de June Jordan, scriitoare și profesoară de studii afro-amerciane la Berkeley University, interesată de problemele de gen, de imigrație sau de drepturile minorităților. Structura dramatică e construită după stilul foiletoanelor de televiziune, dar, în același timp, răstoarnă regulile genului. Personajele sînt arhetipuri, dar ilustrează diversitatea rasială și socială americană: Dewain, un șef de gang de culoare, încarcerat pentru că a furat două sticle de bere, Consuelo, iubita sa salvadoriană, urmărită de poliția de imigrație, David, pastorul negru afemeiat, dar care va descoperi dragostea adevărată cu Leila, tînăra hispanică progresistă și care va muri sub dărîmături în brațele sale, Mike, polițistul alb, obsedat de cultul virilității, homofob, prins în cursă de atracția pentru un bărbat, Tiffany, jurnalista albă, avidă de faptul divers, și, în fine, Rick, tînărul avocat vietnamez. Cuplurile se vor despărți (One Last Look at the Angel in Your Eyes), dar, dincolo de încercarea cutremurului, importantă rămîne revelația interioară, afirmată deja din corul ce deschide spectacolul. Personajele se exprimă deja la trecut, povestesc spaimele, angoasele lor de dinainte de cutremur, îi vom însoți apoi în acest voiaj interior care îi va conduce către pacea interioară și un alt stil de viață. Cutremurul nu face decît să provoace o răsturnare, o limpezire a sentimentelor.

Eugen Jebeleanu are curajul să se confrunte cu cîteva modele celebre, spectacolul lui Peter Sellars sau cel al lui Giorgio Barberio Corsetti la Châtelet la Paris în 2013, cred însă că nu a putut să le vadă, dar dacă m-am gîndit la un moment dat la o preluare de ștafetă între generații și discursuri politice angajate, regizorul român aduce în intențiile sale o altă dimensiune, susținută de un limbaj artistic ce îi e propriu. Pleacă și el de la dimensiunea politică și socială a operei, dar subliniază vocea minorităților, a indivizilor anonimi și a unei culturi, în margine, trece dincolo de etichetele politically correct. Nota personală e prezentă:  „Trăiesc între Franța și România și mă construiesc pe ruinele trecutului, cele ale familiei mele și cele ale țării mele, dar cu convingerea că posibilitatea de a crea punți între culturi este încă valabilă, dincolo de prejudecăți și judecăți de valoare“, spune Eugen Jebeleanu în caietul-program.

Teatru, film și acum operă, Eugen Jebeleanu nu pleacă niciodată de la zero, de fiecare dată se sprijină pe ce a acumulat și apoi „sare“ mai departe. Experiența cu filmul a fost una dintre etapele acestei evoluții în spirală, după care, ne spune el, a început să lucreze altfel. Ceea ce e vizibil în tratamentul acestui spectacol, montat secvență cu secvență.

Decorul e construit pe două etaje, la parter, orchestra cu cei opt instrumentiști de jazz și, la etaj, trei spații separate, locuri de acțiune cu funcții multiple. Spectacolul se desfășoară cu acțiuni simultane sau în contrapunct. Cele șapte personaje ocupă tot timpul spațiul, fiecare mișcare, apariție sunt construite în raport cu ce se întîmplă sau se povestește în song-urile ce se țin lanț. Regia și scenografia funcționează astfel ca două vase comunicante. Imaginile sînt inspirate din universul fotografului american David LaChapelle sau, pentru siluetele personajelor, portretele lui Pierre et Gilles. Fotograful american are un univers special, un fabulos kitsch metafizic, fellinian, unde se amestecă ezoterismul, imagini religioase din pictura clasică sau renascentistă și art street, și pe care spectacolul le utilizează ca o replică în plan secund, în acord cu universul sonor strălucitor și eterogen al operei. O fotografie de David LaChapelle străjuiește deasupra patului din camera de hotel, un tablou uriaș, un Gulliver gol, răsturnat pe spate, ca în gravura cu eroul lui Swift imobilizat de frînghiile liliputanilor, aici însă la frînghii sînt femei, cu voaluri pe cap. Imaginea Leilei, moartă, ce apare și acompaniază pastorul în final, e replica unei fotografii de LaChapelle, o siluetă în albastru cu o uriașă diademă de aur, ca o aureolă profană. Scenografia Velicăi Panduru, colaboratoare constantă a regizorului, introduce aceste imagini-oglinzi ale personajelor într-un dialog dinamic cu ideile spectacolului. Cuplurile se desfac, fiecare pleacă cu o altă filozofie de viață. În scena cutremurului din înaltul scenei se prăbușesc bucăți de zid și pulbere, orchestra e în penumbră, platoul e gol, traversat de un cîine ciobănesc german, ce caută prin moloz (deosebit de profesionist!), fără să se lase distrat de lumini și public și apoi părăsește scena alături de o acompaniatoare (toți actorii știu că este foarte greu să joace cu un animal pe scenă care polarizează cu talent toată atenția). Alte momente pline de umor, acela al celor trei fete, între joc de clovni sau song brechtian, Song about the Bad Boys and the News, sau duetul obsesiv al celor doi îndrăgostiți, Three Weeks and Still I’m outta My Mind. Toți cei șapte tineri soliști au voci superbe și se supun unor exigențe de joc și situații pe care o divă de operă le-ar accepta cu greu: Alban Zachary Legos, Clémence Poussin, Christian Joël, Axelle Fanyo, Aaron O’Hare, Biao Li, Louise Kuyvenhoven. Dirijor: Vincent Renaud. Sînt personaje și probleme din America de acum treizeci de ani, dar Eugen Jebeleanu știe să le citească după ora timpurilor noastre. O punere în pagină contemporană infiltrează permanent imaginile și relațiile dintre personaje, o inscripție cu #black lives matter, viețile negrilor contează, o mișcare revendicativă a afro-americanilor apărută în 2013, sau un graffito pe zidul celulei, „surorilor noastre asasinate“, datorată lui Yann Verburgh, dramaturgul spectacolului, cel care aduce în pagină cu subtilă inteligență ce trebuie să citim și să vedem printre rînduri.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.