Discursurile pietrei

● Sînt Doar O Piatră – Un Lux Pe Care Nu Ni-l putem permite (Cumințenia Pămîntului), acţiune continuă. Concept: Manuel Pelmuș. Cu: Cristina Toma, Maria F. Scaroni. Producător: WASP Studios. Proiect co-finanţat de ICR, AFCN. Proiect comisionat de Festivalul de Artă Europalia 2019, curator Andreea Căpitănescu, pentru expoziţia „Brâncuşi: Sublimarea formei“, la BOZAR, Bruxelles. Parteneri: Muzeul Naţional de Geologie – Bucureşti, Muzeul de Artă Craiova.

În 2016, Manuel Pelmuş crea o acţiune performativă continuă de două ore, Cuminţenia Pămîntului, susţinută de actriţa Cristina Toma în întuneric complet. Statuia lui Brâncuşi, la care titlul face trimitere, era invizibilă, dar audibilă: un text rostit de actriţă in loop reconstituia sculptura la intersecţia discursurilor publice referitoare la ea. Şi discursurile erau multe şi înfocate căci Guvernul Cioloş demarase campania de subscripţie publică pentru achiziţionarea lucrării, declanşînd o serie de poziţionări contradictorii faţă de acest demers, de imaginea și de rolul lui Brâncuşi în cultura română şi față de statuie în sine. Prezentat în spaţii muzeale, performance-ul investiga obsesiile publice cu tentă naţionalistă, confuzia privind rolul autorităţilor, relaţia cetăţeanului cu arta şi raportarea la un icon al culturii naţionale etc. După cum se ştie, campania a eşuat, atît privind scopul primar, cumpărarea lucrării brâncuşiene, cît şi ca procedură legală, banii donaţi de cetățeni nefiind restituiţi nici pînă acum. Au trecut trei ani, Cuminţenia Pămîntului nu a intrat în proprietatea statului român, Festivalul de Artă Europalia de la Bruxelles are România ca ţară invitată la această ediţie (2 octombrie 2019 – 2 februarie 2020), iar punctul central al programului este expoziţia „Brâncuşi: Sublimarea formei“, în care este inclusă şi mult disputata Cuminţenia Pămîntului. Adiacent expoziţiei, au fost comisionate șapte performance-uri şi instalaţii performative care îl reinterpretează pe Brâncuşi sau sînt în conexiune cu opera lui (una dintre ele fiind cea a lui Sergiu Matiş, Extinction Room - Hopeless -, despre care artistul a vorbit în octombrie anul trecut într-un interviu din Dilema veche). În această secţiune, Manuel Pelmuş revine la interogarea performativă a Cuminţeniei Pămîntului printr-o nouă acţiune continuă, prezentată la BOZAR, Bruxelles (ultimele prezentări pe 23, 24 şi 25 ianuarie) şi văzută şi în România toamna trecută, în cadrul eXplore festival #4, la Muzeul Naţional de Geologie din Bucureşti şi Muzeul de Artă din Craiova.

Sînt Doar O Piatră – Un Lux Pe Care Nu Ni-l putem permite (Cumințenia Pămîntului) este un diptic performativ format din două acţiuni continue, produse simultan în două spaţii, complementare, alternative, disjunctive şi conjunctive în acelaşi timp, care se catalizează una pe alta. Punctele de plecare sînt reprezentate de două lucrări ale lui Brâncuşi, Sculptură pentru orbi (1920, Muzeul de Artă din Philadelphia) şi Cuminţenia Pămîntului (1907, colecţie privată). Prima, o formă ovoidală nonfigurativă, creată de Brâncuşi pentru a fi atinsă, a fi percepută prin tactilitate, este reprezentată aici în lumină, vizibilă, dar tăcută, construită din interogaţii corporale – performează Maria F. Scaroni – care trimit la o serie de practici coregrafice şi reprezentări ale corpului în artă (de la dansurile Trishei Brown la pictura lui Manet, Dejunul pe iarbă), chestionînd evoluţia artei, a perpectivelor asupra corpului. Tactilitatea din conceptul iniţial al lucrării materiale este sublimată, în varianta ei imaterială, în imagine: publicul priveşte o transformare continuă a reprezentării corpului, un perpetuum vizual. Cea de-a doua sculptură, Cuminţenia Pămîntului, este reprezentată în întuneric (la Muzeul de Geologie, întunericul total a fost imposibil de realizat întrucît luminile din vitrinele cu exponate sînt permanent aprinse), este invizibilă, dar audibilă. Cristina Toma reia, practic, performance-ul din 2016, cu un alt text, care schimbă temele iniţiale sau le dezvoltă. Cuminţenia Pămîntului – sculptura imaterială se identifică întîi prin datele fizice, poziţia, postura, simbolurile care i se atribuie tradiţional şi comentariile făcute în timp asupra sa („sînt arhaică, sînt un totem, sînt un monstru“), pentru a-şi apropria apoi alte identităţi, inclusiv pe cele ignorate, marginalizate, negate, ascunse de privirea publică („sînt feministă romă, sînt transgender, sînt postgender“). Astfel, Cuminţenia… îşi asumă noi straturi de „material“ şi capătă semnificaţii fluide. Imaginea statuii, cu tot harnaşamentul de sensuri şi simboluri care se agaţă de ea, se formează în mintea spectatorului (sau în cazul de la Geologie, un pic şi în ochii lui). Şi aici este tot o reprezentare imaterială în continuă transformare, un perpetuum sonor.

Performate simultan, aceste două reprezentări imateriale ale lucrărilor brâncuşiene, una vizuală şi alta sonoră, şi ale arhivei lor de memorii, semnificaţii şi discursuri pe care le conţin, intră în dialog una cu alta. Discursurile pornesc de la lucrările brâncuşiene şi chestionează teme şi subiecte largi din societate. Se produce o comunicare între istorie şi istorii, între naraţiunile care se articulează şi devin dominante, la un moment dat, în artă şi societate, şi cele subterane. Dar ceea ce scot în evidenţă aceste acţiuni paralele despre corp, imagine, atitudine, mentalitate este fluiditatea conceptelor, modul în care ele se schimbă, se transformă în timp, îşi modifică, uneori radical, viziunile. Discursurile sînt subversive, sabotează constant perspectiva oficială, canonică, asupra artei, identităţii, reprezentării, pînă la autoanihilare. „Sînt trecut. Sînt viitor. Nu sînt aici.“

La Bucureşti, asocierea reprezentărilor imateriale ale sculpturilor cu un muzeu care expune „pietre“ a accentuat analiza materialului în raport cu imaterialul, în timp ce la Craiova, unde spaţiul de reprezentare este unul destinat artei, a subliniat deconstrucţia obiectului de artă. Relaţia acestui tip de performance cu muzeul este extrem de importantă: plasate în interiorul unui spaţiu dedicat expunerii obiectelor, cele două reprezentări corporale expun, la rîndul lor, perspectivele istorice, glorificatoare şi demolatoare asupra obiectelor şi evoluţia lor în timp, descoperind potenţialul de captare a schimbărilor sociale, artistice şi de mentalitate pe care obiectele îl au.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: adevarul.ro (sus), Muzeul Național de Geologie (jos)