Căsnicie. Jocurile furiei

● Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, traducerea: Ionuț Grama, regia: Alexandru Mâzgăreanu, decorul: Andrada Chiriac, costumele: Alexandra Mâzgăreanu, muzica: Alexandru Suciu. Cu: Carmen Tănase, Adrian Titieni, Ioana Mărcoiu, Silvian Vâlcu. Teatrul Odeon.

Teatrele din București s-au redeschis la începutul lunii și au început să își prezinte premierele pregătite în perioada în care sălile de spectacole au fost închise pentru public. La Teatrul Odeon, Alexandru Mâzgăreanu propune o nouă variantă a piesei lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf? Nu știu dacă ceea ce atrage la acest text, scris în 1962 și devenit celebru în 1966 prin filmul regizat de Mike Nichols, cu Elizabeth Taylor și Richard Burton, este tema – infernul casnic, hrănit și prin împărțirea rolurilor de gen în societatea anilor ʼ60, cu plasarea femeii într-o zonă inactivă profesional, căci trimiterea din titlu la Virginia Woolf nu e gratuită –, mai degrabă, ar fi vorba despre partiturile generoase pentru actori.

Două cupluri, unul matur, în jur de 50 de ani, altul tînăr, 30 de ani, se concurează în a(-și) provoca revelații neplăcute despre propriile căsnicii. Textul scrijelește iritant pe suprafața aparent impecabilă a familiei americane, scoțînd la iveală putreziciunea unor relații în care frustrările duc la ostilitate și nefericire. La un after party acasă la Martha și George, fiica rectorului unei universități din New England și soțul ei, profesor, un cuplu tînăr, nou venit în campus, Nick, și el profesor, și Honey, își pierd „inocența” maritală. Asta pentru că gazdele știu să-și tortureze invitații cu propriile războaie casnice, în care îi antrenează numai pentru a-i umili, și să îi prindă în jocuri crude prin care le smulg adevăruri inconfortabile și bine ascunse despre propriul mariaj. Cu nesiguranțe profesionale – femei poziționate în unica postură de soție aducătoare de avere / statut social, fără cariere personale, și bărbați ratîndu-le pe ale lor sau neîmplinindu-le încă – și cu dezamăgiri legate de copii și părinți, cele două cupluri se afundă în mlaștina resentimentelor și a șantajului. Agresivitatea domină noaptea, iar vorbele, gesturile, sexul devin arme care rănesc și umilesc. Peste toate planează Martha care, cu o furie mitologică îndreptată împotriva tuturor, scormonește cu fervoare în secretele și vulnerabilitățile celorlalți. Carmen Tănase merge cu Martha pe drumul deschis de Liz Taylor, o transformă într-o forță a naturii, de cele mai multe ori înfricoșătoare, nu tocmai subtilă și nici delicată, dimpotrivă, conștientă de latura ei grosieră, ba chiar plăcîndu-i să o arate și să o impună, ca pe o mască sub care își ascunde suferința de copilă fără mamă, ignorată de tată, și eșecul de a deveni părinte. Strivită și ea de masculinități dominante, Honey reacționează invers decît destructiva Martha, încercînd să atragă simpatia tuturor. Ioana Mărcoiu o întrupează ca pe o inofensivă soție decorativă, prinsă într-un mecanism în care tatăl și soțul o tranzacționează aproape ca pe o marfă, iar ceilalți (precum George) o tratează ca pe un copil. Silvian Vâlcu este un Nick sofisticat, destul de inteligent ca să se prindă repede că jocurile gazdelor sînt în mod real periculoase și suficient de vanitos încît să uite asta pe parcurs și să lase garda jos. Adrian Titieni îl conturează ceva mai apăsat decît în textul lui Albee pe George, refuzîndu-i personajului umilința la care îl supune continuu Martha și nevolnicia de caracter, și lăsîndu-i o anume demnitate distantă, înzestrîndu-l cu un ascuțit spirit de observație care îi asigură, în final, poziția de maestru al jocului. În interiorul intim creat de Andrada Chiriac, oarecum auster prin liniile verticale care forțează, parcă, o anumită traiectorie socială și profesională pe care personajele ar trebui să o urmeze și pe care, fatalitate, o ratează, spațiu dominat de o pictură impunătoare, de un roșu-sînge trasat nervos pe pînză, conflictele interioare și relațiile toxice ale personajelor au o cursivitate logică. Spectacolul lui Mâzgăreanu decriptează corect și coerent textul, chiar cu subtilitate pe alocuri (de exemplu, prin faptul că nu face din George o victimă), fără a aduce însă vreo perspectivă nouă printre numeroasele montări ale piesei (una chiar relativ recentă – 2019, la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu).

Întîmplarea face ca, în același timp cu premiera de la Odeon, Schaubühne Berlin să ofere vizionarea online a înregistrării (de uz intern) unei reprezentații din 2010 cu Demoni de Lars Norén, regia Thomas Ostermeier, cu Lars Eidinger (Hamlet, Richard al III-lea), ca un omagiu adus dramaturgului suedez recent dispărut din cauza coronavirusului. Demoni pastișează piesa lui Albee: și aici sînt două cupluri care petrec într-o noapte, unul cu ascendent asupra altuia (vîrsta din textul american este înlocuită cu clasa socială), și aici sînt probleme cu copiii și părinții, absenți sau (prea) prezenți, și aici cuvintele, gesturile și sexul sînt arme de (auto)distrugere în relații care se înnămolesc, pur și simplu, și aici jocurile sînt o modalitate de a fenta suferința prin negarea ei sau prin a provoca durere (și) altuia, și aici ostilitățile scapă de sub control. La Ostermeier, însă, violența textului este conținută în spectacol, deviațiile ludice ale celor patru personaje sînt și vizuale, periculozitatea conflictelor și tendințele autodistructive se materializează în acțiuni scenice. Agresivitatea distrugerii casnice se transferă pe scenă și spectacolul este mai puțin despre patru oameni care stau pe canapea, beau și se persiflează cu cinism și mai mult despre un cîmp de bătălie pe care lupta se duce fizic, la propriu. Demonii sînt vii.

A trecut aproape un an de cînd viața noastră s-a schimbat și continuă să se schimbe. În teatru, sînt cel puțin două lucruri la care ar fi trebuit să ne gîndim pînă acum. Unul este legat de siguranța sanitară a artiștilor și a personalului tehnic, asigurată inclusiv prin integrarea restricțiilor în spectacole, chiar în text sau dramaturgia de scenă (în spectacole străine, create în pandemie și difuzate online, există soluții deștepte de respectare a restricțiilor sanitare). Asta în condițiile în care în teatre se joacă, în cele mai multe cazuri, fără mască și fără distanțare, iar personalul din instituțiile de cultură va fi vaccinat anti-COVID abia în etapa a treia, care începe în aprilie. Un alt lucru de gîndit vizează chestionarea artistică: cum facem teatru, pentru cine și cu ce mize, acum, cînd a trecut aproape un an pandemic? Pentru că nu putem relua teatrul de unde l-am lăsat în martie 2020. Sau putem, dar nu ne face bine.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihaela Tulea