Formidabilul Jurjac şi fascinantul Pynx

● Jurjac, text și regie: Daniel Chirilă, scenografie: Daniela Dragulescu, muzică şi interpretare: Paul-Ovidiu Coșovanu, Tiberiu Enache, Alex Cătănoiu. Coproducţie Teatrul de Animație „Țăndărică“ în parteneriat cu Teatrul LUNI. Teatrul LUNI de la Green Hours.

Sistemul de învăţămînt românesc, deficitar pe multe fronturi, a rămas în urmă şi la tehnici pedagogice. Capacitatea de a apropia elevii de cultura clasică, de exemplu, se reduce la nivelul abilităţilor personale ale profesorilor în loc să facă parte dintr-o strategie naţională care să promoveze şi să valorizeze metode inovatoare de educaţie (cultura contemporană este într-o situaţie şi mai proastă, fiind prezentată în treacăt). Fiecare dascăl se descurcă dacă şi cum poate, iar copiii la fel. Astfel, cultura clasică se învaţă cam cu forţa, Eminescu, Creangă şi Caragiale nu le sînt tocmai simpatici elevilor, iar restul creatorilor cu atît mai puţin. Revizitarea clasicilor (largo sensu, adică artiştii şi gînditorii precontemporani) într‑un format atractiv, care să îi facă accesibili tinerilor de astăzi, rămîne în sarcina educaţiei non-formale.

George Enescu apare de curînd în două creaţii parţial complementare, ambele menite să apropie geniul muzical al României de noile generaţii: spectacolul Jurjac al Trupei Frilensăr, la Teatrul LUNI de la Green Hours, şi cartea lui Dan Coman Enescu. Caiete de repetiţii, din recenta colecție „Biografii romanțate“ de la Editura Polirom, unde au mai apărut încă trei volume (Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă, Caragiale. Scrisoarea pierdută de Bogdan-Alexandru Stănescu, Maria Tănase. O fîntînă pe un drum secetos de Simona Antonescu). Spectacolul Jurjac face parte din proiectul „Poveștile României“, fiind încorporat în programul Teatrului de Animație „Țăndărică“ – „Teatru în școli“, în cadrul căruia sînt create spectacole special pentru liceeni (dar nu numai), în care sînt prezentate, într-o modalitate de educație informală, personalități marcante din istoria României. Trupa Frilensăr, despre ale cărei spectacole (Înaintea erei noastre, Mălăieş în călcăieş, Mioritza) am mai scris, şi-a dezvoltat un discurs scenic propriu: revizitarea unor poveşti/mituri sau crearea unor basme contemporane, într-un format dramatic atractiv printr-o combinaţie de umor, absurd şi muzică. Într-un fel, Frilensăr se apropie stilistic în teatru de ceea ce face Ada Milea în muzică: are aceeaşi charismă, aceeaşi aplecare spre reinterpretarea clasicilor într-o cheie contemporană ficţională cu accente sociale, aceleaşi tuşe absurde, dar, desigur, cu o amprentă personală. Frilensăr înseamnă Daniel Chirilă, dramaturg şi regizor, şi un grup de actori care mînuiesc cu îndemînare comicul şi jonglează subtil cu subtextul şi metatextul. În Jurjac, cei trei performeri – Paul-Ovidiu Cosovanu, Tiberiu Enache, Alex Cătănoiu – fac şi un tur de forţă muzical (live cu pian, chitară, cajon etc.) căci un spectacol despre Enescu nu putea fi decît muzical.

Spectacolul se concentrează pe prima parte din viaţa lui Enescu – de unde şi titlul, apelativul primit de compozitor în copilărie, Jurjac, de la guvernanta franceză, mademoiselle Lydie Cedre –, pe caracteristicile sale de copil-minune, studiile universitare la vîrste fragede, primele compoziţii şi recunoaşterea internaţională. Perioada următoare din viaţa compozitorului ar fi fost greu de redat într-o cheie aproape parodică întrucît şi situaţia politică, a României şi a lumii, a trecut prin schimbări dramatice, şi compoziţiile lui Enescu au devenit complexe, şi faima sa a fost sinusoidală, şi viaţa l-a lovit de mai multe ori, şi iubirea cu Maruca Cantacuzino a fost dificilă şi agonizantă. De altfel, şi cartea lui Dan Coman se subţiază cînd Jurjac ajunge la maturitate şi devine Pynx, cînd faima sa trece oceanul şi începe lunga şi complicata relaţie cu Maruca Cantacuzino, al cărei portret controversat este plin mai degrabă de umbre decît de lumini. În carte se cam pierde pe-acolo conturul personajelor, iar spectacolul îl abandonează de tot pe Enescu matur, se concentrează pe drumul copilului către virtuozitate artistică, pe forţa lui de a-şi deschide singur calea. Practic, show-ul se opreşte acolo unde interesul pentru geniul lui Enescu este stîrnit deja şi de unde poate începe documentarea personală a spectatorului. Dar, pînă acolo, spectacolul este delicios. Creat ca un playlist cu mici inserturi teatrale, Jurjac trece prin mai toate genurile muzicale, de la muzică populară şi lăutărească (Împărate, împărate) la rock, jazz, pop, hip-hop, altoite cu detalii şi motive muzicale din creaţiile enesciene, în special Rapsodiile Române. Mai mult însă, aceste amprente recognoscibile din compoziţiile lui Enescu, lăsate pe muzici „profane“ variate, sînt destinate să îl demitizeze pe muzician, să îi rîcîie patina statuară şi să îl aducă aproape de generaţiile tinere, transferîndu-i genialitatea şi succcesul din paradigma epocii sale în termenii contemporani. Şi aşa Enescu pare cool şi muzica lui e epică, suficient cît să priceapă tinerii că povestea e marfă. Cei trei actori îl joacă alternativ pe Enescu, fiecare cu perspectiva sa, dar personajul nu se compune concret din interpretarea teatrală (îi imită accentul moldovenesc şi franţuzesc, iar pe Tiberiu Enache îl ajută frizura, astfel că printr-o scuturare energică a capului arată ca într-una dintre fotografiile clasice ale compozitorului), ci din cea muzicală, plină de nerv, uneori pasională, alteori melancolică, cu trimiteri la vedetele de ieri şi de azi ale showbiz-ului (precum Michael Jackson). Poate părea că personajul şi muzica lui sînt vulgarizate, căci este o linie subţire de demarcaţie între demitizare şi simplificare grosieră, dar spectacolul este ţinut bine în perimetrul deconstrucţiei imaginii vetuste şi intimidante a geniului şi al reconstrucţiei ei în expresie contemporană.

Jurjac reimaginează muzical (o jumătate din) biografia lui Enescu, suficient cît să facă din muzician un personaj formidabil şi să aducă contextul în care acesta a evoluat şi conţinutul creaţiei sale în accepţiuni contemporane, familiare tinerei generaţii. Un spectacol care merită prezentat în continuare în şcoli sau pentru un public tînăr.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Marius Sumlea