Pînă la Lună şi înapoi
● In Event Of Moone Disaster, de Andrew Thompson, regia: Alexandra Penciuc, scenografia şi video: Tudor Prodan. Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea. Unteatru. Proiect co-finanţat de AFCN și realizat cu sprijinul Sfera Dekor.
În ultima vreme au apărut spectacole construite ca niște monoliți performativi, ale căror elemente nu sînt doar interdependente, ci se topesc unele în altele astfel încît rezultatul final are o consistență omogenă. Un astfel de produs spectacular trebuie privit ca o structură unitară, nu ca un ansamblu de ingrediente, pentru că acestea îşi pierd valoarea individuală. În această categorie intră spectacolul Trei surori, creat de Radu Afrim la TNB, despre care am scris săptămîna trecută, și In Event Of Moone Disaster, regizat de Alexandra Penciuc la unteatru.
„In Event Of Moon Disaster“ – aşa începe discursul de rezervă scris de William Safire în 1969 pentru preşedintele Nixon, care ar fi trebuit rostit în cazul în care aterizarea pe Lună ar fi fost un eşec şi cei doi astronauţi, Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, nu s-ar mai fi întors pe Pămînt. Dar aselenizarea a reuşit şi discursul care a rămas în istorie este cel despre „un pas mare pentru omenire“. Nu știu cum s-ar fi schimbat istoria dacă Nixon ar fi fost obligat să țină celălalt discurs. Dramaturgul Andrew Thompson explorează un pic în această direcție, a eșecului aselenizării, dar nu tocmai a uneia reale. În piesa lui de debut, al cărei titlu parafrazează discursul nerostit al lui Nixon, In Event Of Moone Disaster, unde Moone este numele de familie al personajelor principale, Thomson investighează visele a trei generații de femei, de la prima, Sylvia, contemporană cu aselenizarea, pînă la ultima, o altă Sylvia, care ajunge pe Marte. Între 1969 și 2055, cele trei femei, bunica, mama și nepoata, își trăiesc viețile între dorința de a explora lumea și realitatea care le țintuiește acasă. În plină epocă hippie, imaginaţia tinerei Sylvia Moone, probabil augmentată de LSD, se înfierbîntă cu prilejul aselenizării. Visează la aventuri în spațiu, la plimbări în peisaje selenare, la o libertate interioară și exterioară care excede realității. Iar realitatea este întrupată de iubitul ei, loial și bine intenționat, dar atît de conservator în imaginație și de patriarhal în atitudine încît Sylviei nu îi rămîne decît să plece, dacă nu către stele, măcar de lîngă el, și să-şi imagineze că băiatul lor are ca tată nu un banal funcționar de bancă, ci un aventurier al spațiilor. Generațiile următoare – mai precis partea lor feminină – se vor confrunta, la rîndul lor, cu nevoia evadării de acasă, dintr-un loc prea concret şi limitat, cu dorința de a invada spații largi, necunoscute, în care emoția şi imaginaţia să se desfășoare în voie. Dar ceva restrînge mereu lucrurile la cadrul meschin al cotidianului pînă cînd a treia generaţie, care trăieşte într‑un viitor aseptic afectiv şi hipertehnologizat, în care emoțiile sînt posibile numai în spațiu, reuşeşte să evadeze.
Textul vorbeşte despre cosmos şi imaginaţie, dar dincolo de obsesia Lunii şi de poetica spaţiului, este o poveste despre frustrări şi eşecuri transgeneraţionale, despre traume cotidiene din perspectivă feminină, despre sufocarea în cuplu şi presiunea socială. Sînt aici trei femei ale căror nevoi, dorinţe, vise sînt constant constrînse de realitatea social-politică, de cutumele comunităţilor mic-urbane, de ţintirea unui standard de viaţă şi a unui statut social care să le aşeze „în rîndul lumii“. Aceste drame ale cotidianului feminin sînt ţesute într-o metaforă ofertantă pentru a fi transpusă scenic – explorarea cosmosului ca o adîncire în sine –, dacă textul nu ar deveni de prea multe ori de-a dreptul liricoid, riscînd să înfunde şi drama, şi personajele. Poate fi stilul sau tinereţea autorului de vină, poate fi traducerea, însă de la un moment încolo, textul devine balast pentru spectacol, în ciuda structurii dramaturgice articulate şi a temelor care promiteau altceva. Dar în cazul spectacolului de la unteatru, lucrurile se salvează pentru că ceea ce frînează pe de o parte, deschide oportunităţi pe de alta (mă refer la metafora cosmosului), iar Alexandra Penciuc şi echipa ei au gîndit performance-ul ca un construct omogen, în care textul, dezlînat şi patetic, este doar un ingredient.
Deşi spaţiul de joc este mic, ceea ce construieşte scenografic Tudor Prodan pare uimitor de mare. Cosmosul este imaginat, paradoxal, prin încapsularea spaţiului de joc cu pereţi transparenţi şi deschiderea unui culoar în fundal, într-o navă spaţială. Timpul real este reprezentat în capsula strîmtă (cu vise naive proiectate pe pereţii translucizi), iar timpul imaginaţiei funcţionează în capsula spaţială. Astfel, spaţiul interior, psihologic şi emoţional, devine un cosmos în toată regula, deşi este înghesuit de realitate. Construcţia vizuală este susţinută sonor de o muzică „a sferelor“, dar nu una romantică, ci un sunet vibrant, aproape industrial, uneori ameninţător, ca o moară internă, un tumult, o nelinişte electronică. Cătălina Moga le joacă pe cele două Sylvia, prima, vulnerabilă, instabilă, pentru care imaginaţia este palpabilă, iar realitatea, confuză, iar a doua, puternică, dar nu mai puţin visătoare (doar pleacă pe Marte, la propriu, ca să îşi regăsească emoţiile). La mijloc, Julie (Mădălina Anea) trăieşte drama infertilităţii şi este cea mai ancorată în cotidian. Mihai Smarandache este Dennis, funcţionar de bancă în viaţa de zi cu zi şi iubitul – astronaut în imaginaţia Sylviei, un hippie descătuşat în care se adăposteşte, de fapt, un bărbat conformist. Fiul său, Neil (Emil Măndănac), îi seamănă mai degrabă lui decît mamei sale. Singura lor întîlnire este, probabil, scena cea mai puternică din spectacol: doi bărbaţi străini, care încearcă stîngaci să se apropie, dar nu prea au ce să-şi spună. Îi desparte un cosmos.
Creaţia Alexandrei Penciuc este o instalaţie vizual-sonoră care explorează poetica spaţiului extraterestru şi a navelor cosmice ca pe un detector de emoţii. Este interesant că, pe măsură ce viaţa terestră devine tot mai aridă, încorsetată de tehnică, spaţiul cosmic pare să ofere melancolia de care fiinţa umană nu se poate lipsi.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Sorin Florea