Parabolele lui Eugenio Barba

Eugenio Barba e cunoscut în România, a venit la București și la Cluj, dar mai cu seamă la Sibiu, unde i s-a consacrat chiar o sală ce-i poartă numele. Ne-am întîlnit des în lume, am vorbit și azi, înainte de a-l revedea ca oaspete al lui Constantin Chiriac, mă gîndesc că, dincolo de spectacole – unele memorabile, precum Cenușa –, mă însoțesc „parabolele” lui, parabole pe care le propune, le comentează și le oferă.

Lui Eugenio îi sînt dragi parabolele și le utilizează cu un adevărat geniu pentru a explica situații, a motiva strategii, a califica opțiuni facilitînd astfel emergența unui sens profund ce se ivește din concretul povestirii mobilizate. Sens ce rămîne indisociabil legat de ea. Ele sînt imbricate. Parabolele lui Eugenio… Odată îmi vorbea despre marranos, evreii spanioli convertiți în Spania catolică din secolul al XV-lea, care mănîncă porc și totodată îi sprijină pe evreii ortodocși: „Prietenii care ajută Odin-ul, teatrul meu, sînt asemeni lor, căci introduși în sistemele lor de viață proprii, ei se simt atrași de aventura noastră“. Prieteni care constituie ceea ce Eugenio numește „poporul secret” dispersat în lume și asociat echipei sale. Altă dată, în același spirit, Eugenio vorbește despre coioți, evocîndu-l pe celebrul Carlos Castaneda și aventurile sale care au marcat generația tinerilor seduși în ʼ68 de teritoriile exotice ale Mexicului: „Coioții nu o iau pe drumurile bine bătătorite, ci pe cărări secrete, ducînd cu ei bagajele lor ilegale penru a le introduce pe teritoriul străin și ostil al establishment-ului. Astfel, prin șireteneie, ei reușesc să insereze Odin-ul  în spațiul lor”. Și, altundeva, vorbind despre strategie – mereu –, el, care e un maestru avizat, formulează un alt sfat: „Fiți buni cai troieni. Nu vă lăsați recunoscuți de către adversari”.

Prin referința la parabole, Eugenio se bazează pe „gîndirea concretă” dragă antropologilor. El îi adoptă și modul de funcționare, și pe acela de analiză. Dar, pe deasupra, parabolele stabilesc legătura directă, imediat perceptibilă cu auditorii conferințelor sale, cu cei care astfel se hrănesc și se îmbogățesc. Parabola e un îngrășămînt al spiritului. O știm de la Iisus. Iar Livada de vișini, Godot, Scaunele, Procesul, Deșertul tătarilor, Rinocerii nu sînt oare parabolele ce balizează universul modernității? Trăim printre ele și ne definim grație lor.

Parabolele lui Eugenio sînt, pe de o parte, instrumente de gîndire, dar totodată și consecințe ale unei experiențe. Ce am auzit contează tot atît cît unde am auzit, cine a spus-o. Eugenio, omul plin de parabole. El le poartă cu sine și le mobilizează în condiții diferite pe care astfel le luminează și le asumă în adevărul lor contextual. Cum să nu evoc parabola prințesei nordice și labirintul de bolovani înălțat în jurul său pentru a se apăra de vînturile potrivnice? Această cetate fără ziduri, deschisă și totodată repliată asupra ei înseși, definește proiectul lui Barba și al Odin-ului, proiect al unei construcții care s-a impus în peisajul teatrului modern ca un loc „deschis și închis”. Construcție fără metereze înalte, dar intransigent apărată de legăturile interne, indestructibile ce îi unesc pe membrii acestui colectiv cu o viață atît de îndelungată: forța îi provine din cimentul uman și nu din acela al zidurilor.

Barba reia o parabolă. Meritul său inițial e acela de a fi anonimă, pentru ca apoi să se individualizeze prin utilizarea operată atît de orator, cît și de ascultător. Ca aceea convocată de Barba la Holstebro cu ocazia aniversării a cincizeci de ani ai Odin-ului. Parabola țăranului care, pe bucata sa de pămînt, semăna lei în loc de fasole, dar invariabil nu ieșeau decît iepuri, provocînd astfel ironia vecinilor. După ce bătrînul se stinge, fiul său, pentru a evita deriziunea celor din jur care îi devenise insuportabilă, decide să semene doar fasole, stîrnind disprețul: „Iată ce-a ajuns urmașul. Nu seamănă decît fasole”. El a sacrificat utopia tatălui pentru a se refugia în mediocritatea agricultorului fără alt program decît produsele așteptate. Cîtă splendidă profunzime în această succesiune de lupte și decepții!

Parabolele lui Barba desemnează, prin exercițiul acestui ocol care le e propriu, tot atît o gîndire despre teatru, cît și un program de conduită. Ca, de exemplu, parabola bătrînului care, simțind că sfîrșitul i se apropie, se urcă într-o barcă și rămîne în mijlocul fluviului pînă la capăt. Cînd bătrînul moare, nepotul său se îndreaptă spre mijlocul fluviului și îi ia locul. Barba însuși nu e oare bătrînul care nu s-a clintit din loc și care și-a învățat urmașii cum să-și afirme intransigența fără nici o urmă de capitulare? Pînă la capăt. Parabola nu e autonomă, ci raportată la experiența lui Eugenio și a grupului. Ca povestea lui Roger Buyant, creatorul ordinului cavalerilor războinici, care a construit o citadelă unde, în ciuda dimensiunilor sale reduse, creștinii se puteau refugia și ruga. Barba e un Roger Buyant, căci la Holstebro a fundat o mică citadelă unde adepții săi se reunesc și, la strîmtoare, se dăruiesc religiei lor profane, teatrul. Spiritul de rezistență contează și nu confortul coabitării. Cum să uit recursul lui la Antigona ca parabolă a refuzului de a capitula și a se adapta pentru a defini propria sa raportare la mutațiile timpului, la cursul vremii? Barba nu îngenunchează și își caută aliați peste tot pentru a-și întări poziția.

Barba utilizează parabola ca pe un mijloc de comunicare cu cititori sau spectatori de oriunde, capabili să sesizeze sensul propus dincolo de frontiere și de izolări personale. Parabola e o premisă a schimbului interuman. Parabola unește și interesează pentru ce păstrează ea ca „imprecizie a vieții și vibrato al realului“, cum spune Andrei Pleșu. Într-adevăr, de aceea o convoacă Eugenio, pentru a face un teatru și a dispensa o gîndire care îngemănează spiritualul și concretul. Dar parabola e și o strategie pentru a nu intimida partenerii și a-i coopta direct în efortul de a se dărui artei nu sub semnul absolutului, ci al unei experiențe de proximitate. În acest sens, Jean-Pierre Sarrazac afirmă că parabola invită nu „să privești direct soarele, ci doar reflexul său în apă”. Astfel se revelează un adevăr nu autoritar și arogant, ci un adevăr ascuns, nesigur, diseminat în materie. Barba, prin recursul la parabole, se asociază sfaturilor lui Nietzsche care afirma: „Cu cît e mai abstract ceea ce vrei să spui, cu atît mai mult trebuie să chemi simțurile în ajutor”. Și de aceea parabola la Barba nu are nimic aseptic, ci poartă însemnele călătoriilor și mirosul mirodeniilor îndepărtate. Parabole deschise, cert, dar parabole înrădăcinate. Ceea ce seduce e și doza subtilă de umor atașată parabolelor care nu vor să dispenseze doct și autoritar o lecție, ci să instaureze o relație intimă, de proximitate cu partenerul. Și de aceea Barba seamănă uneori cu genialul Nastratin Hogea care își transmite înțelepciunea în mod familiar și direct.

Parabola, observă Andrei Pleșu, „nu oferă răspunsuri, dar suscită căutarea lor” și astfel capătă o „valoare pedagogică”. În acest sens o utilizează și Barba, căci sensul nu e comunicat direct, iar partenerul trebuie să procedeze la efortul socratic de a-l smulge din concret pentru a-l adopta și a și-l însuși. Parabola se înscrie într-un context și se deschide spre un orizont. Parabola – Barba o știe – refuză autoritatea, ea e un apel la răspuns și la integrarea lui în propria viață.

George Banu este eseist și critic de teatru. Cele mai recente cărți publicate: Viață și teatru pe scena lumii (Editura Polirom, 2021) și O lumină în inima nopții (Editura Nemira, 2021).