Ochelarii de teatru

Într-un interviu din primăvara trecută pentru jurnalul electronic The Art Newspaper, Marina Abramovici declara că, în situația în care sălile de spectacole sînt închise, realitatea augmentată poate fi o soluție care să suplinească lipsa performance-urilor pentru că „poți să captezi energia performerului la tine în sufragerie”. Pasul spre teatru în realitate virtuală (VR) a fost făcut pe fundalul acestei recluziuni globale care a făcut imposibilă performativitatea live și a determinat artiștii și companiile să își transfere arta online. Deocamdată, oferta este redusă, dar posibilitățile de explorare a teatralității în realitatea virtuală sînt numeroase chiar dacă, la prima vedere, pare oarecum forțat împrumutul de tehnologie din sfera jocurilor online.

Cred că prima filmare VR a unui spectacol autohton a fost cea realizată de Iulia Rugină și Oana Răsuceanu pentru 88/89, accesibilă online la finalul anului, inclusiv în noaptea de Anul Nou, căci timpul acțiunii din spectacol era ultimul Revelion al comunismului, întegrînd în narațiunea fictivă elemente simbolice ale vieții de atunci, de la cuplajul telefonic la avortul interzis sau cvasinecesara rețea de pile și relații. Miza  spectacolului fizic era recuperarea trecutului prin plasarea publicului in situ, într-un apartament dintr-un bloc comunist din cartierul Militari, păstrat ca muzeu (Ferestroika) cu dotările și mobilierul epocii astfel încît experiența spectatorului să fie completă (spațiu, scenografie, mirosuri, atmosferă). Spectacol imersiv și site specific în plan fizic, 88/89 a încercat să păstreze aceste caracteristici și virtual, singura formă care se apropia oarecum de experiența live, fără să o poată reda integral, fiind realitatea virtuală (de exemplu, mirosul nelipsitei piftii de pe masa de Revelion rămîne pierdut în formatul VR).

Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe a produs un spectacol adaptat integral în VR360 (filmare la 360°), Zbor deasupra unui cub de cuci, după romanul cult al lui Ken Kesey, în regia lui Eugen Gyemant. Nici că se putea alegere mai bună în această perioadă în care sîntem toți închiși, izolați și în curs de pierdere a minților. Inițiativa – care aparține directoarei teatrului, Anna Maria Popa, posesoarea unei nesfîrșite energii și a unei sănătoase capacități de regenerare instituțională – nu se vrea singulară, platforma creată de Teatrul „Andrei Mureșanu” (www.teatruvr.ro) urmînd să găzduiască și alte producții, inclusiv din alte companii. A fost deja filmat Jocuri în curtea din spate în regia Dianei Mititelu, spectacol produs de Teatrul de Stat Constanța. Vizionarea unui astfel de spectacol se poate face „clasic” și mai puțin spectaculos prin mouse scroll sau cu ochelari VR, căști, telecomandă (amatorii de jocuri online cunosc „uniforma”, care poate fi comandată odată cu achiziționarea biletului), ceea ce scoate spectatorul din comoditatea fotoliului personal. Sînt două elemente care fac ca realitatea virtuală să fie un pas mai aproape de experiența din sala de spectacol: una este această zgîndărire a inactivității de acasă, care obligă spectatorul să facă ceva, nu doar înainte de spectacol, ci și pe durata vizionării acestuia (casca trebuie controlată în timpul proiecției), alta vizează explorarea la 360° a spațiului de joc, care dă senzația de plonjare în spectacol, de contact virtual similar cu cel real, adică simulează un spectacol fizic. Practic, VR întreține iluzia spațiului și a apropierii. În Zbor deasupra unui cub de cuci, principala schimbare pentru spectator este faptul că se mută de lîngă scenă direct în spectacol și devine personaj. În varianta fizică, spațiul de dimensiuni reduse este înconjurat de public la o distanță atît de mică încît inconfortul apropierii este resimțit atît de actori, cît și de spectatori. E o intimitate oarecum deranjantă căci obiecte din scenă zboară peste public (pene sau stropi de apă, nu vă gîndiți la lucruri grele), personajele își poartă disputele cu cîte un spectator, mărturisirile incoerente și febrile se fac direct auditoriului. Filmarea VR anulează distanța și spectatorul se trezește închis în corabia nebunilor: e liber să se miște peste tot, dar nu o poate părăsi. Cu podeaua înspicată în alb și negru, salonul pare o tablă de șah cu pioni, nebuni, regi și regine, deținuți de o autoritate dementă. Spațiul este aglomerat de scaune, inclusiv cărucioare pentru persoane cu dizabilități, și de potențiale arme albe (structuri și bare de metal, inclusiv una pe care atîrnă un Christos viu, nebun și ireverențios). Se stabilesc relații de putere, se produc abuzuri și breșe de autoritate (chiar un pic de anarhie cu tușe erotice), se luptă împotriva sistemului (ah, ce clișeu!), se cîștigă și se pierde căci sistemul nu este învins niciodată (alt clișeu). Și în timp ce alegoria lui Ken Kesey ne lasă să decidem singuri cine e „sistemul” în viața reală, coloana sonoră revarsă song-uri din anii ʼ60 peste ororile din spitalele psihiatrice în care metodele de tratament barbare însoțeau prejudecata că bolnavii psihici sînt mai degrabă deținuți decît pacienți.

Dacă spectacolul durează trei ore fără pauză în sală, online el este împărțit în 15 episoade, permițînd binemeritate pauze de la cască. Tehnologia poate fi un miracol, dar și un obstacol. Pe lîngă faptul că presupune o oarecare îndemînare ca să se conecteze tot cum trebuie, vizionarea cu ochelari VR nu e tocmai confortabilă. Pentru cei cu vederea slabă – și anul pandemic de lucrat online ne-a cam slăbit acuitatea vizuală –, vizionarea este și mai inconfortabilă întrucît casca nu permite păstrarea ochelarilor de vedere. În Ilegitim, montat la Teatrul Maghiar de Stat de regizorul de film Adrian Sitaru, spectatorii din sala de teatru primeau astfel de ochelari căci decorul era proiectat virtual și vizibil doar prin ei (aici era vorba de AR/realitate augmentată, care presupune interactivitate în sensul că pot fi adăugate/modificate în virtual elemente din planul real), însă pînă la finalul reprezentației, aproape toți spectatorii renunțaseră la ei. Așa că ne putem întreba dacă tehnologia ajută teatrul sau îl complică. Atrage publicul tînăr sau acesta poate considera „conținutul” inadecvat tehnologiei? Conservă energia performerului, cum crede Marina Abramovici, sau deteriorează conceptul? Încercați, vizionați, formați-vă propria părere.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfîntu Gheorghe