Fără minte. Fără corp. Mai este acesta un om?
● Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, de Cosmin Stănilă. Cu: Emöke Kató, Lucian Teodor Rus. Regia: Andrei Măjeri, decor: Adrian Balcău, sound design: Adrian Piciorea, light design & sonorizare: Cătălin Filip. Reactor de Creație și experiment, Cluj.
Toamna este o perioadă tradițional aglomerată în cultură. Nu este doar sezonul premierelor și al festivalurilor, dar, pentru zona independentă, este și perioada derulării proiectelor cofinanțate de AFCN. În acest an, cei mai mulți operatori culturali au fost nevoiți să aleagă varianta online pentru difuzarea spectacolelor. Stagiunea de Teatru Politic, Platforma Internațională de Teatru, Stagiunea de Teatru Educațional Participativ – STEP online etc. s-au derulat în format digital. Mai mult, unele teatre și companii (Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfîntu Gheorghe, unteatru, Teatrul Național din Tîrgu Mureș, Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, Teatrul German de Stat și Teatrul Național din Timișoara etc.) își prezintă online premierele toamnei, care ar fi trebuit să aibă loc în spațiile fizice, și pe cele ale primăverii, care nu au apucat să fie jucate, dar și producții realizate special pentru mediul digital (informații pe site-urile fiecărei instituții).
Două spectacole vizionate online ridică problema a ceea ce definește identitatea umană – ce rămîne din om dacă dispare memoria sau corpul? (De aici, trimiterea din titlu la cartea lui Primo Levi.) În stagiunea online a Reactorului de Creație și Experiment din Cluj, Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, spectacolul lui Andrei Măjeri pe textul lui Cosmin Stănilă, Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, a fost prezentat în varianta filmată la premieră. Disecînd ravagiile pe care le provoacă boala Alzheimer, declanșată timpuriu (amintește de filmul Still Alice, cu Julianne Moore), nu doar asupra bolnavei, o actriță cunoscută în oraș, Eszter Nagy, ci și asupra relației acesteia cu fiul Cristi, spectacolul oferă un spațiu generos de creație actorilor. Emöke Kató, în rolul mamei, este fascinant de precisă în a doza alunecarea personajului în haosul demenței, pierzînd treptat controlul asupra propriei persoane și siguranța de sine. În rolul fiului, Teodor Lucian Rus face un personaj nevoit să gestioneze administrativ, medical și emoțional o situație care-l împovărează peste puteri. Boala inversează rolurile celor două personaje, scenele în care mama învață copilul să citească ora sau să se spele pe dinți sînt răsturnate, în oglindă, în alte scene în care fiul matur o ajută pe mama bolnavă să facă aceleași lucruri. Coborîrea în negura din sine (cortine transparente bruiază imaginea așa cum maladia dematerializează realitatea în mintea mamei) este precedată de gesturi dramatice precum indicarea locului în care sînt păstrate actele (amintește de baronul Tuzenbach din Trei surori înainte de duel), curățate însă de potențialul lacrimogen. Boala îi întunecă mamei lumea și îi parazitează fiului universul – iubită, serviciu, locuință –, dar miza spectacolului nu este atît ravagiul individual pe care îl face Alzheimerul asupra bolnavului și familiei acestuia, ci privește daunele asupra relației dintre ei. Că e vorba de relația mamă-fiu se vede din pictura lui Max Ernst care tronează în scenă, The Virgin Spanking the Christ Child before Three Witnesses. Considerată blasfemiatoare la vremea ei (1926), imaginea unei viguroase Fecioare Maria care aplică o corecție unui Iisus copil ce își pierde nimbul divin în fața a trei martori, André Breton, Paul Éluard și Max Ernst, are mai puțin de-a face aici cu combaterea Bisericii (ironic, chiar prin ilustrarea ideii că „bătaia e ruptă din rai”, Ernst fiind fiul unui catolic fervent care-l bătea regulat; accepțiunea generală este că tabloul trimite la Evangheliile apocrife care descriu copilăria lui Iisus, neconsemnată în Biblie) și nici nu cred că face trimitere la vreo traumă veche a lui Cristi, nefiind indicii în acest sens în spectacol (nu că familia nu ar avea schelete în dulap, subtil sugerate, dar violența fizică nu pare a fi printre ele). Pictura vizualizează metaforic degradarea violentă a relației mamă-fiu în prezența bolii. Spectacolul poate fi văzut la Reactorul din Cluj, după ridicarea restricțiilor sanitare.
● To Be a Machine (Version 1.0) Adaptare după volumul cu același titlu de Mark O’Connell, regia: Bush Moukarzel și Ben Kidd. Cu: Jack Gleeson și Mark O’Connell în propriul rol. Director tehnic și video design: Jack Phelan, scenografie: Andrew Clancy, lumini: Stephen Dodd, sound design: Kevin Gleeson, costume: Saileóg O’Halloran. Prezentat la Théâtre de Liège în programul #impact20, în limba engleză cu subtitrare în franceză. Transmisiune directă pe 25-28 noiembrie. Biletele se găsesc pe site-ul https://theatredeliege.be/. Dead Centre & Dublin Theatre Festival.
Irlandezii de la Dead Centre au adaptat cartea lui Mark O’Connell, To Be A Machine, care investighează transumanismul, modul în care corpurile s-ar putea „actualiza” prin tehnologie, prelungind viața. Corpul ca obstacol nu este o idee nouă, iar cochetarea cu înlocuirea lui cu tehnologia și „încărcarea” minții umane într-un computer apare des (amintesc cartea lui Ian McEwan, Mașinării ca mine și miniseria Years and Years), dar interesant la spectacolul irlandezilor este faptul că folosesc această temă ca reflecție asupra teatrului în pandemie, într-o vreme în care corpul uman este pericol biologic, deci chiar devine un obstacol concret. Cum teatrul e o artă care moare – în sensul că spectacolul „trăiește” doar cît durează reprezentația, este dependent de spațiu și de timp pentru a fi viu –, iar criza sanitară l-a forțat să se mute online, un mediu impropriu pentru specificul său, se pune întrebarea în ce mod poate fi folosită tehnologia pentru a ține teatrul în viață. Jucat de un singur actor, Jack Gleeson (Joffrey Baratheon din Game of Thrones), care performează live în fața unor spectatori aflați la distanță, fiecare acasă, dar ale căror avataruri apar pe iPad-uri (la achiziționarea biletului, publicul este invitat să se filmeze), To Be a Machine ia forma unei conferințe TED în care Mark O’Connell ridică probleme filosofice privind transumanismul, povestește vizita la o companie din deșertul Arizonei care criogenează capete umane, ba chiar face publicului testul Turing (prin care se diferențiază omul de robot). Și totuși, Gleeson îmbrățișînd o tabletă este probabil imaginea-cheie a întregului spectacol, căci multe poate face tehnologia, dar nu și să înlocuiască emoția.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Bogdan Botaș - Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois (sus), Jason Booher - To Be a Machine (jos)