Lady Blue şi Mr. Showman

● O mie de motive de Duncan Macmillan, traducerea și adaptarea: Horia Suru și Florin Piersic jr. Cu: Florin Piersic jr. Regia: Horia Suru. Light design: Bogdan Gheorghiu. Point, București.

Am văzut spectacolul O mie de motive, după un text de Duncan Macmillan, regizat de Horia Suru şi asumat performativ de Florin Piersic jr., cu o zi înainte de aşa-zisa cea mai deprimantă zi a anului, a treia luni din ianuarie. Zic „asumat performativ“ pentru că este vorba, în mare măsură, de un spectacol al actorului, care s-a implicat, de altfel, şi în adaptarea textului, pînă la a-i da o formă care să se muleze perfect pe stilul său de joc. Dramaturgul englez tratează aici un subiect dramatic, depresia cu tendinţe suicidale, abordat inițial într-una dintre povestirile sale scurte, Sleeve Notes, rescrisă de autor împreună cu George Perrin şi Johnny Donahoe, cel din urmă fiind şi primul interpret al piesei astfel rezultate. Am dat toate aceste detalii întrucît structura piesei (care este o monodramă) este surprinzătoare, iar una dintre indicaţiile mai puţin obişnuite este aceea că personajul poate fi jucat de un actor de orice gen şi orice etnie. Prin urmare, textul, numit în original Every Brilliant Thing, a fost interpretat şi de femei, şi de bărbaţi, inclusiv în România. La scurt timp după premiera de la Point (2017), cu Florin Piersic jr, Asociaţia Vanner Collective a produs acelaşi text în cadrul unei campanii de conștientizare a depresiei, dar sub titlul Tot ce-i minunat în lume, în regia lui Nicolae Constantin Tănase şi interpretarea Denisei Nicolae. Dacă versiunea Vanner Collective are un ton dramatic, în spectacolul de la Point s-a preferat o subtilă abordare pe muchie de cuţit, aparent mai amuzantă, dar fără să ascundă drama.

Un narator nenumit îşi derulează amintirile din copilărie, de la prima tentativă de sinucidere a mamei pînă la maturitatea sa deplină, urmărind efectele convieţuirii cu depresia părintelui, modul în care ea contaminează (sau se transmite genetic), posibilităţile de a i se opune, victoriile, mai mult sau mai puţin răsunătoare şi mai mult sau mai puţin definitive, asupra bolii. Pînă aici, lucrurile nu sînt amuzante şi, probabil, nici foarte interesante. Ca să le fac şi mai apăsătoare, iată cîteva date statistice: peste 800.000 persoane mor anual prin suicid, adică o persoană la 40 de secunde; depresia este cauza cea mai frecventă a sinuciderii; în România, în ultimii zece ani, s-au sinucis între 2.450 şi 2.950 de persoane anual, iar grupa de vîrstă dominantă este vîrsta a treia.

Revenind la spectacol, perspectiva din care este abordat subiectul este aceea a gestionării consecinţelor bolii de către cei apropiaţi persoanei depresive, în special de către copil. Şi copilul de 7 ani reacţionează într-un mod constructiv la prima tentativă de suicid a mamei: începe să facă o listă de o mie de motive – care va ajunge la un milion pînă la maturitatea sa – pentru a trăi. Lista începe cu îngheţată, cuprinde dragoste şi o cantitate zdravănă de muzică şi lucruri adiacente acesteia („a 7-a piesă de pe orice album bun“), aşa că spectacolul abundă în rock-uri şi jazz-uri (Ray Charles, How Long Has This Been Going On, Ray Lamontagne, Be Here Now), livrate cu pasiunea unui cunoscător şi „trecute“ prin corp cu încîntarea unui degustător de vinuri (ca să nu zic mai mult). Se poate imagina cam cît de în elementul lui este Florin Piersic jr. în jocul acesta, devenind un canal de transmisie pentru muzică. Evoluţia personajului în timp este sinusoidală, mereu în căutarea părţii luminoase a vieţii, însă lovit din cînd în cînd de depresie, care îi ţine prizonieră mama şi pe care ajunge să o experimenteze direct.

Dar lucrurile nu se opresc performativ aici pentru că, pur şi simplu, au început altfel. Spectacolul este un monolog interactiv, performat cu participarea publicului. Spectatorii primesc la intrare cartonaşe numerotate, cu tot felul de texte. Ele fac parte din lista de motive şi, pe măsură ce aceasta se dezvoltă, publicul este invitat să le citească de pe cartonaşe, ba mai mult, să joace anumite personaje – veterinarul, tatăl, psihoterapeuta, iubita, profesoara. E de remarcat faptul că parcursul existenţial al naratorului este oarecum budist: prima amintire, de la 7 ani, este confruntarea cu moartea, la acel moment, a patrupedului preferat, dar de acolo înainte, moartea sau, mai bine zis, posibilitatea ei va fi mereu prezentă în viaţa sa. Iar lista este modalitatea de a o ţine la distanţă. Altfel, personajul este vivace, ceea ce îl face să se creadă imun la depresie, dar asta se dovedeşte a fi doar o iluzie. Cred că esenţa spectacolului este tocmai aici, în afirmația că depresia poate afecta pe oricine.

Fiind vorba de teatru participativ, provocarea majoră a textului este integrarea spectatorilor în spectacol. Rolurile trebuie „jucate“ de spectatori, uneori chiar fără text sugerat şi cheia întregului demers stă în abilitatea actorului de a dezinhiba publicul. Şi aici au reuşit total Horia Suru şi Florin Piersic jr., iar reuşita nu este deloc minoră într-o ţară cu un public rezervat la interacţiuni (mă includ). Florin Piersic jr. creează un cadru confortabil pentru spectator, o atmosferă relaxată şi bonomă. Actorul ia publicul pe nepregătite şi îl aruncă în poveste, plasîndu‑l din start în convenţie. Doar că această convenţie este atît de firesc instalată încît spectatorul nu are timp să se gîndească la ea şi să-şi activeze scuturile de apărare. Ţine de măiestria actorului să genereze relaxarea pentru ca publicul să iasă din carapace, să imprime ritmul potrivit, absorbind, practic, spectatorii în poveste, în timp ce ţine la îndemînă plasa de siguranţă prin conştientizarea faptului că, totuşi, este doar o convenţie. Există un pasaj în care personajul, afectat la rîndul lui de depresie (cu aproape toate etapele, negare, abandon, izolare), se înscrie într-un grup de sprijin „jucat“, desigur, de public. Apare aici ideea solidarităţii cu cei afectaţi, faptul că depresia nu e o convenţie, ci o realitate în faţa căreia ar trebui să fim împreună, să ne susţinem reciproc, să ascultăm muzică sau să mîncăm cremă de zahăr ars. Sau să ne iubim cu gesturi mici şi profund emoţionante precum cel al spectatorului care i‑a cîntat soţiei cîntecul preferat, Stranger in The Night.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Maria Ștefănescu (sus), Narcis Pop (jos)