Teatrul politic al lui Milo Rau (2) – Cum se construiește un spectacol
● La Reprise – Histoire(s) du Theatre (I). Concept, scenariu și regie: Milo Rau, asistent de regie: Carmen Hornbostel, documentare și dramaturgie: Eva-Maria Bertschy, colaboratori dramaturgie: Stefan Bläske, Carmen Hornbostel, asistent de dramaturgie: François Pacco, scenografie: Anton Lukas, asistent de scenografie: Patty Eggerickx. Cu: Sara De Bosschere, Suzy Cocco, Sébastien Foucault, Fabian Leenders, Johan Leysen, Tom Adjibi. Video: Maxime Jennes, Dimitri Petrovic. Light design: Jurgen Kolb. Regizor tehnic: Jens Baudisch. Producție: Mascha Euchner-Martinez, Eva-Karen Tittmann. Coregrafia: Cécric Cerbara. Antrenament vocal: Murielle Legrand. Aranjament muzical: Gil Mortio. Institutul Internațional al Crimelor Politice & Théâtre National Wallonie-Bruxelles.
În 2018, Milo Rau demarează proiectul Histoire(s) du Theatre (I) cu spectacolul La reprise (https://www.youtube.com/watch?v=Z6ZtFZl1q6o), prin care arată cum se face un spectacol, combinînd investigația asupra unei crime inexplicabile, care a șocat Belgia în 2012 – un tînăr asasinat la Liège –, cu modul în care cazul interferează cu biografiile actorilor. De aici, se construiește, cărămidă cu cărămidă, un spectacol, iar discursul scenic duce către rolul teatrului în societate. Formatul performativ nu e nou, dimpotrivă, a fost intens explorat în teatrul occidental (la noi, unul dintre spectacolele de acest fel este Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, text Yann Verburgh, regie Eugen Jebeleanu) și se ridică deja întrebarea dacă nu cumva s-a epuizat, dar, ca și în cazul cine-spectacolelor, Milo Rau demonstrează că viabilitatea lui ține de consistența conținutului.
Ihsane Jarfi, un șomer homosexual, musulman, de origine nord-africană, este ucis într-o noapte după ce urcă în mașina unor necunoscuți. Bătut cu sălbăticie, dezbrăcat, lăsat să agonizeze afară, Ihsane moare înghețat și este descoperit după două săptămîni. Criminalii sînt judecați și condamnați fără a oferi o explicație pentru gestul lor căci, deși a fost etichetată drept o crimă homofobă, iar unii au considerat că și statutul diferit al victimei (etnia, religia) a avut un rol în omor, aceste motivații nu s-au putut proba. Milo Rau investighează apariția comportamentelor violente, cum se produce tragedia și cum poate fi ea reprezentată pe scenă. În plus, fără a pretinde că a găsit explicația, el analizează contextul social-urban al crimei și găsește acolo impulsuri care o puteau genera. Împărțit în cinci capitole, fiecare ilustrat cu imagini din Liège-ul fraților Dardenne, spectacolul scanează un oraș care trăiește din industria oțelului. Cînd aceasta se prăbușește, în timpul crizei economice din 2008-2009, șomajul explodează și, odată cu el, și violența căci precaritatea este un bun catalizator pentru haos și agresiuni.
La Reprise abordează investigarea crimei, a procesului și portretizarea personajelor implicate, dar și amintirile actorilor despre caz, în timp ce arată construcția spectacolului propriu-zis prin prezentarea casting-ului pentru actori (patru profesioniști, doi amatori), revelarea unor detalii de biografie personală care vor fi integrate în show și fragmente de spectacol. Reprezentarea cazului se face prin reenactment, o repetare (de unde și titlul) exploratorie a realității performate. Părinții victimei petrec seara crimei acasă și mixează îngrijorarea pentru fiul care întîrzie cu intimitatea lor (aici privirea spectatorului poate fi resimțită ca intruzivă căci nuditatea în context sexual a persoanelor vîrstnice poate fi inconfortabilă). Scena se derulează pe un ecran în paralel cu cea live, dar nu reprezintă filmarea și redarea în timp real a acesteia, deși așa pare. La o privire mai atentă, scena filmată este anterioară celei jucate live, ba chiar reconstituirea teatrală are elemente lipsă, se oprește în timp ce filmarea continuă. În alte momente, scena filmată și cea live se pot suprapune, prima poate succeda celei de-a doua sau cea jucată în timp real poate conține doar un embrion din cea filmată (un personaj dansează singur, dar în video el este într-un club), tatonîndu-se astfel relația dintre realitate și reprezentare. Această sondare – ce este real, crima sau reprezentarea ei performativă? – se dezvoltă pe parcursul spectacolului în „repetiții”: cînd cineva este lovit sau ucis pe scenă, nu actorul este rănit sau mort, ci personajul. Spectatorul știe că, la final, actorul va reveni pe scenă, că există întoarcere.
Arhitectura dramatică include detalii oferite de actori la casting precum faptul că Suzy, pensionară, plimbă cîini (cel cu care a venit rămîne pe scenă pînă la final), că Fabian, motostivuitor șomer, este și DJ (el asigură o parte din universul sonor) sau că lui Tom îi place The Cold Song al lui Purcell („Let me freeze again / Let me, let me / Freeze again to death”), pe care îl va cînta la final ca pe testamentul lui Ihsane. Ideile despre teatru și teatralitate sînt multe în La Reprise și indică diferite direcții de dezbatere printre care stereotipizarea tipologiilor. Fabian spune că joacă numai roluri negative pentru că are „față de băiat rău”, iar Tom crede că actorii sînt distribuiți în funcție de rasă, „dacă ești negru, joci arabi, negri, faci dans sau teatru angajat în care critici faptul că joci numai negri; nu ești niciodată băiatul bun, cel rău sau cel nebun, ești negrul”.
La Reprise e primul spectacol creat de Milo Rau după publicarea în 2018 a controversatului său Manifesto, un set de reguli pentru teatru printre care folosirea a cel puțin două limbi într-un spectacol (aici franceză și flamandă), a cel puțin doi actori amatori, dar și a animalelor, a unui decor redus astfel încît să poată încăpea într-o dubă. În intro-ul spectacolului, Johan Leysen joacă Fantoma din Hamlet, căci „numai la teatru morții vorbesc”. Dar morții reali cum ar putea vorbi? Regizorul îi dă lui Ihsane șansa să vorbească după moarte, repetînd nu doar momentul asasinării sale, inconfortabil de privit, ci întregul proces care a dus la crimă. Prin reprezentarea spectacolului, Ihsane moare de multe ori de față cu alții, deși moartea lui anonimă este irepetabilă. În Manifesto, Milo Rau susține că teatrul nu e un produs, ci un proces de producție în care documentarea, casting-ul, repetițiile trebuie să fie accesibile publicului, dar și faptul că teatrul nu presupune portretizarea lumii, ci schimbarea ei și, mai mult, „să faci reală reprezentarea ei”. Și atunci, de ce trebuie reprezentată moartea absurdă și inutilă a lui Ihsane? Care este mecanismul după care funcționează tragedia, cînd ea nu mai este ficțională și atribuită unor personaje celebre, ci reală, cu victime anonime? Răspunsul cumulat al acestor întrebări ar putea sta în sensibilizarea oamenilor față de tragedia unei persoane reale, necunoscute, care nu mai e aici, dar ar fi trebuit să fie, empatia față de o altă persoană în clipa ei tragică.
Spectacolul începe prin a interoga cum se intră în scenă, așa că nu putea sfîrși decît simetric, prin a demonstra cum se iese din scenă. Tom încearcă să se sinucidă, provocînd publicul să îl salveze (situație performativă menționată anterior), dar lumina se stinge, spectacolul se încheie, actorul vine la aplauze și ilustrează astfel poemul Wislawei Szymborska, „Theatre Impressions” (și el invocat): „Pentru mine, cel mai important act al tragediei este al șaselea: ridicarea morților de pe cîmpurile de luptă ale scenei”. Dacă Ihsane cel real nu se mai poate întoarce, Ihsane cel reprezentat o poate face.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Christophe Raynaud de Lage (sus), Bea Borgers (jos)