Feminismul lui Katie Mitchell (1) – Arhitecturi fluide

● Orlando, după Virginia Woolf, adaptarea: Alice Birch, regia: Katie Mitchell, asistent regie: Lily McLeish, decor: Alex Eales, costume: Sussie Juhlin-Wallén, regizor video: Grant Gee, video: Ingi Bekk, Ellie Thompson, muzică și sound desing: Melanie Wilson, dramaturgie: Nils Haarmann, lumini: Anthony Doran. Cu: İlknur Bahadır, Philip Dechamps, Cathlen Gawlich, Carolin Haupt, Jenny König, Alessa Llinares, Isabelle Redfern, Konrad Singer. Operatori: Nadja Krüger, Sebastian Pircher, Stefan Kessissoglou. Schaubühne, Berlin.

Artele performative trec printr-o perioadă grea, implicit și critica lor, dar recunosc că posibilitatea de a viziona online spectacole pe care altfel nu aș fi avut ocazia să le văd recompensează parțial, emoțional și mental, închiderea teatrelor. Mă atrag cu precădere producțiile noi pe care companiile străine le prezintă în varianta digitală pentru o perioadă limitată de timp (ore sau zile), în special cele cu teme actuale (includ aici și reflecții asupra istoriei, cu bătaie în prezent), bine documentate, eventual care integrează noile media în arhitectura dramatică. Unele producții sînt, de fapt, cine-spectacole pentru că au o componentă cinematografică accentuată, parte din conceptul dramatic, și tocmai din acest motiv permit filmări invazive, din interiorul construcției scenice. Am remarcat cîteva spectacole germane care investighează curajos istoria la intersecția cu genul și sexualitatea, printre care Orlando, regia Katie Mitchell, produs de Schaubühne, Berlin - premiera în septembrie 2019 (https://www.youtube.com/watch?v=8TmMpc9YSKg).

Orlando, o adaptare după Virginia Woolf realizată de Alice Birch, colaboratoare constantă a lui Katie Mitchell, analizează fluiditatea genului printr-un personaj care călătorește prin istorie, afirmîndu-se inițial ca bărbat, pentru a experimenta ulterior o identitate feminină. Mitchell are perspective feministe în mai toate spectacolele ei, și acesta nu face excepție, pentru că paradigma în care funcționează aici narațiunea Virginiei Woolf este cea a eliberării feminine de constrîngeri patriarhale, iar prin distribuirea unei actrițe, Jenny König, în Orlando, personajul este fundamental feminin, identitatea masculină fiind asumată convențional și demonstrativ. În Miss Julie (https://www.youtube.com/watch?v=vVCJ5jt7vM4), după Strindberg, prezentat la București în FNT 2018, Mitchell denunța misoginismul societății prin prezentarea perspectivei narative a servitoarei Kristin, cea abandonată de Jean în favoarea Juliei, subliniind că genul este fundamental în stabilirea poziției sociale, căci ceea ce le unește în prăbușirea lor pe Julie și Kristin este natura lor feminină, vulnerabilizată de regulile sociale ale vremii în fața masculinității. Și Orlando demonstrează inegalitatea între sexe în exprimarea sexualității: personajul, care traversează patru secole și două genuri, este o structură umană fluidă, în care corpul are identitate și, pe cale de consecință, sexualitate flexibile. Ceea ce îl identifică în societate, conform cutumelor sociale, ține exclusiv de exterior, adică este îmbrăcămintea, de aceea costumele sînt luxuriante și exacerbează ostentativ genul asumat.

Mitchell își păstrează stilul binecunoscut (existent și în Miss Julie), cu suprapunerea a două formate artistice, teatrul și filmul, care se potențează reciproc, rezultatul fiind un produs fluid formal. Angrenajul dramatic este deconstruit: scenele sînt filmate în timp real, cu toate accesoriile la vedere –  schimbarea costumelor, machiaj, transformarea scenografică –, și sînt redate pe un ecran, cu insert-uri prefilmate și cu un personaj narator (aka Virginia Woolf ) vizibil într-un studio audio. Formatul multimedia îi permite lui Mitchell (https://www.youtube.com/watch?v=L8QblQXnyWs) să facă salturi spectaculoase în timp, folosindu-se de detalii de costume, recuzită, decor, intens teatralizate și intenționat ridicole (peruci bogate, purtate lejer, croiala extravagantă a hainelor, îmbrăcate neglijent, cu detalii de epocă supradimensionate precum mînecile bufante etc.). Părul strîns în coadă, o cămașă înfoiată, purtată cu o vestă strîmtă, fac din Orlando un gentilom cuceritor din epoca elisabetană, iar volanele din decolteul rochiei și peruca luxuriantă îl transformă într-o femeie care își descoperă / căreia i se impune feminitatea. Ecranul permite accesul la modul în care se construiește identitatea de gen. Prin machiajul aplicat în direct și costumarea live a personajelor, genul este apropriat performativ ca un construct care presupune, printre altele, experimentarea directă a dorinței. La Orlando, orgiile sexuale, demonstrative, sînt o formă de documentare pentru asumarea propriului gen. Cîteva planuri-detaliu cu animale moarte, un cîine sau o pasăre, antrenează un vocabular vizual poetic și încetinesc ritmul spectacolului pentru scurte momente de reflecție nonverbală.

Minunată este Jenny König în Orlando, cu mirarea ca prim strat pe care își construiește acest personaj care se autoexaminează fizic și autochestionează emoțional și moral, privindu-se în oglindă mai tot spectacolul. Mitchell conectează genul cu dorința și investighează relația dintre ele, atît la nivel interior, cît și la nivelul moralei sociale, al filtrelor care se pun asupra eroticului în funcție de sex. Numeroșii parteneri de ambe sexe ai transexualului călător în timp abandonează și sînt abandonați în diferite moduri, genul lui Orlando în fiecare caz fiind la fel de important ca epoca în care acesta trăiește în momentul abandonului. Încheierea (detașată a) unei relații pare a fi o prerogativă a masculinității, în timp ce femeile sînt mai mereu „consumabile”. Orlando nu este doar un corp fluid, cu dorințele și nevoile aferente mobilității sale, ci și un concentrat de morală al epocilor și spațiilor pe care le traversează, o istorie materializată a corpului și a relațiilor umane dintr-o perspectivă intersecțională (gen, timp, cultură locală). Ceea ce propun Mitchell și Birch via Virginia Woolf este perspectiva unui univers fluid: nu doar corpul uman, ci și sistemul social, morala, natura funcționează, în timp și spațiu, ca un flux continuu.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Stephen Cummiskey