Două povești (nu doar) de dragoste
● DN83. Text: Alex Gorghe. Regie și ecleraj: Luiza Mihăilescu. Scenografie: Gabi Albu. Muzica: Alex Bălă. Cu: Katia Pascariu & Vlad Ionuț Popescu. Afiș: Elena Găgeanu. Proiect co-finanțat de AFCN. Centrul de Teatru Educațional Replika.
Tema abuzurilor în mediul artistic a marcat anul teatral trecut și era de așteptat să apară spectacole care să chestioneze subiectul. Doar că abuzul nu se întîmplă doar în lumea culturală, unde dezvăluirile stîrnesc interesul, ci și în corporații, școli, instituții publice. Creat de o echipă tînără, școlită (și) în străinătate, dramaturgul Alex Gorghe (licențiat în Dramaturgie, Teatru Aplicat și Educație la Royal Central School of Speech and Drama din Londra) și regizoarea Luiza Mihăilescu (master în regie de teatru la Royal Holloway University of London din Egham, Marea Britanie, condus de Katie Mitchell), spectacolul DN83 vorbește despre abuz în universul școlii. Sînt aici cîteva elemente care ies din tiparul abuzului, așa cum e el general definit în spațiul public. Raportul de putere între „agresor” și „victimă” există, dar el nu se suprapune pe standardul de gen: relația are loc între o profesoară și un elev. Implicațiile sexuale, ca și comportamentul abuziv, sînt neclare, referirea la situații specifice este mereu generală, nu este numită nici o acțiune agresivă/neetică/imorală clară. Deși comportamentul problematic incriminat se produce în școală de-a lungul a cîțiva ani, el este investigat (acțiunea scenică are loc) în afara școlii, într-o singură zi, într-o mașină în mișcare. DN83 construiește într-un caz individual o formă insidioasă de abuz, cu perspective diferite ale victimei și agresorului asupra relației lor. Tema este nuanțat abordată, cu vinovății reciproce și cu lucruri care nu se pot tranșa pentru că nu sînt fundamental corecte sau greșite. Este aici o arie nebuloasă în care cea din poziția superioară, profesoara, creează sau tolerează o dependență afectivă a celui vulnerabil, elevul, față de ea. Abuzul este mai degrabă emoțional – folosirea poziției de putere pentru a-l face pe cel influențabil să dezvolte un atașament afectiv nociv. Modelul (profesoara) devine astfel un prădător pentru un adolescent fragil emoțional, dispus să se îndrăgostească de idei imaginare. Ce e interesant aici e că nu știm dacă a existat efectiv o acțiune abuzivă pentru că, de fiecare dată cînd lucrurile par să se clarifice, situația se răstoarnă, perspectiva se schimbă și certitudinea devine dubiu. Katia Pascariu și Vlad Ionuț Popescu drămuiesc cu mare finețe o relație complicată, într-un balans continuu între agresor și victimă, fiecare personaj asumîndu-și alternativ cele două ipostaze. Se vede și un anume mod de a scrie la Alex Gorghe, cu replici care se întretaie în jumătăți de frază: în opoziție cu ideea-standard de cuplu sudat, care „își termină frazele”, cele două personaje își amputează reciproc vorbirea, uneori cu tăceri care suplinesc lucruri dificil de verbalizat. Regizoarea Luiza Mihăilescu a făcut un spectacol mai degrabă cinematografic: static, chiar dacă mașina este „în mișcare”, concentrat, aproape clasic, asupra relației dintre personaje, atentă la aceste continue volute dramaturgice, și oarecum în contra ideii de spectaculozitate. Spectacolul atenționează asupra unei etape care va urma după cea în care abuzurile grave vor fi reglementate și astfel reduse, aceea a abuzului subtil, mai degrabă o proastă influență a modelelor care se impun tinerilor în școală, chiar dacă sînt deviante sau retrograde. Este o interogație despre rolul profesorului, mentorat și sănătatea relației dintre maestru/model/mentor și elev.
● Romeo și Julieta. Adaptare de Michelangelo Campanale după W. Shakespeare. Cu: Catia Caramia, Dan Pughineanu, Maria Pascale, Camelia Pintilie, Salvatore Marci, Ovidiu Ușvat, Mircea Alexandru Băluță, Mihai Mitrea, Alex Popa, Andreea Hristu, Annarita De Michele, Andrea Bettaglio, Domenico Piscopo. Regie și scenografie: Michelangelo Campanale. Lumini: Michelangelo Volpe și Michelangelo Campanale. Mișcare scenică și coregrafie: Vito Cassano. Dramaturgie: Katia Scarimbolo. Costume: Maria Pascale. Asistent de regie: Annarita De Michele. Coordonare proiect: Maria Rotar. Co-producție Teatrul Excelsior, Compagnia La Luna nel Letto și Emilia Romagna Teatro ERT / Teatro Nazionale.
Dacă DN83 este un spectacol minimalist despre un caz individual, reprezentativ pentru un simptom, Romeo și Julieta este un construct coregrafico-vizual despre influențe de grup și transgeneraționale. Coproducție româno-italiană, spectacolul plasează acțiunea în Italia contemporană, cu o familie de italieni (Capulet), în care doica Julietei (Andreea Hristu) este româncă, și una de români (Montague). Actorii sînt italieni și români, se vorbește în ambele limbi, ba chiar și în engleză, căci se citește din piesa lui Shakespeare în original. Regizorul Michelangelo Campanale propune o poveste despre etnicitate și discriminare (afișarea superiorității etnice) în context european, pe fundalul migrațiilor economice. Fundalul e îndepărtat, mai degrabă sugerat decît conturat clar pentru că el doar contextualizează tema spectacolului, care implică dinamica grupurilor în comunitate (ca spațiu) și în timp. Ideea este că în spatele individului și al acțiunilor sale stă întotdeauna comunitatea ca ansamblu de norme sociale, idei și perspective asupra existenței. Individul este produsul societății și acționează conform normelor sociale din comunitatea în care a fost crescut, este condiționat de acestea. Foarte important, ura este cea care se construiește cel mai ușor într-un grup și se transmite transgenerațional, întreținînd astfel violența și războiul. Așa că în spatele Julietei (Catia Caramia) și al lui Romeo (Dan Pughineanu) se află originile familiilor lor, mentalitatea acestora și a comunității din care fac parte. Și aici spectacolul apelează la vizual și coregrafie (Vito Cassano): personajele se mișcă în grup, cu cei doi îndrăgostiți în alb, însoțiți și manevrați permanent fiecare de grupul său, niște umbre întunecate. Este o atmosferă sumbră, în care corpurile în penumbră realizează o combinație picturală cu imaginea unui Iisus răstignit, aflată în fundal. O a treia ramă apare aici: textul lui Shakespeare devine o Biblie, teatrul are funcția bisericii, iar Shakespeare este creatorul lumii de pe scenă – o idee viabilă scenic, dar pe care o cred depășită în teatrul contemporan. Ceea ce funcționează aici însă este dinamica coregrafică și ideea individului ca rezultantă a mediului și a istoriei.
Oana Stoica este critic de teatru.
