Teatru în vremuri de război

Cînd scriu acest articol, războiul din Ucraina a început de două săptămîni. Cînd veți citi acest articol, vor fi trecut deja trei săptămîni. Nu pot ști acum, cînd scriu, ce va fi atunci, cînd veți citi, dacă războiul continuă și dacă Ucraina, întreagă sau bucăți din ea, mai există. Oricum va arăta însă lumea atunci, sigur nu va mai fi ca pînă de curînd. Presiunea psihologică și emoțională, determinată de violența fizică de lîngă graniță, a depășit în aceste zile pragul suportabilității pentru mulți dintre noi. Afectați deja de doi ani de pandemie, răspundem haotic la ce ni se întîmplă. Reacționăm în diferite feluri – panică, anxietate, depresie, dorința de a ajuta sau nevoia de a ne izola, imposibilitatea de a ne concentra, refuzul de a fi la curent cu actualitatea războiului sau dependența de știri etc. În acest timp, cînd lumea se răstoarnă din nou, ce rol are arta și cine are nevoie de ea? „Rolul artistului în timp de război este să fie martor la ceea ce se întîmplă. Scriu, desenez, fac fotografii pe care le postez pe Instagram”, declară pentru revista franceză Les Inrockuptibles artistul vizual ucrainean Nikita Kadan, retras într-un adăpost antiatomic din Kiev, care în timp de pace funcționează ca galerie de artă. O privire rapidă asupra ofertei de spectacole autohtone acum, cînd restricțiile sanitare s-au ridicat și sălile de teatru pot funcționa la capacitate maximă, arată însă cît de departe este teatrul din România de realitatea contemporană, păstrîndu-se în mare parte într-o așa-zisă autonomie a esteticului care acum, în ultimii ani și mai ales în ultimele zile, se dovedește a fi un punct mort. Sînt însă spectacole care se conectează la lumea contemporană prin chestionarea prezentului și a trecutului. Am ales cîteva elemente din trei producții, naționale și străine, ce pot fi văzute în perioada următoare fizic și online.

Corul femeilor îmbrăcate în roșu (aluzie la Povestea slujitoarei, desigur) din Nu mai ține linia ocupată, text Alexandra Felseghi, regie Adina Lazăr, spectacol despre violența de gen și traficul de carne vie pe fundalul precarității și al lipsei de educație sexuală, cu referire la cazul Alexandrei Măceșanu, incendiată în 2019 la Caracal (după ce apelurile ei la 112 au fost respinse cu replica ce dă titlul spectacolului). Corul funcționează aici ca procuror moral, al cărui rechizitoriu furios se îndreaptă împotriva unui stat care eșuează continuu în a-și proteja cetățenii. Instituțiile care trebuie să ajute în situații de criză și să facă dreptate dau rateuri catastrofale. Încă sînt eșecuri ale sistemului național de urgență (experiența nefastă a Alexandrei la 112 s-a repetat ulterior în cazuri de violență domestică), încă sînt judecători care cred că victimele minore ale violului sînt responsabile pentru crima împotriva lor. Din punctul acesta de vedere, spectacolul oferă o alternativă la celebrarea stereotipă a femeii în această lună (de parcă în restul anului noi, femeile, nu am exista): statul și bărbații ar putea face mai mult pentru a ne oferi siguranță în loc de buchete de flori. „Și-atunci te întrebi (că te-ntrebi și-i uman): / Sînt patru’j de mii de plîngeri pe an, / și patru’j de mii de-achitări de-agresori / și patru’j de mii de-umiliri de valori. / De ce nu ne credeți, de ce n-ascultați? / De ce oameni simpli nu sînt protejați? / De ce pentr-un drept de la sine-nțeles / există în țară atîta exces?”. Spectacolul poate fi văzut la Teatrul Național Cluj-Napoca, următoarea reprezentație este pe 22 martie.

Un dublu portret al omului alterat într-un sistem politic restrictiv în Rebarbor, regia Alexandru Dabija, după texte la Alexandru Monciu-Sudinski, un aproape necunoscut autor de proză scurtă din anii ’70. În cărțile sale, Monciu-Sudisnki imita realitatea suficient de bine încît să treacă de cenzură (după ce primul său volum a fost cenzurat) și suficient de inteligent încît să se constituie într-o reflecție subversivă a degradării sociale din epocă – personajele sînt deformate de regimul politic (comunist), li se frînge logica și vorbirea. În timp ce un bărbat vorbește despre pasiunea pentru „sculptura în zgură” (Marius Damian), soția lui (Antoaneta Zaharia) se joacă plictisită cu o plasă de sfori pînă cînd jocul ei devine o expresie vizuală a discursului soțului. Dacă la el vorbirea deraiază de pe șinele rațiunii, la ea se alterează mișcarea. Duetul lor este ilustrativ pentru perspectiva comico-tragico-absurdă pe care Monciu-Sudinski și Dabija, reprezentați în spectacol de roboțelul Alpha Mini, o au asupra epocii. Spectacolul poate fi văzut la Teatrul Odeon, următoarele reprezentații sînt pe 19, 20 și 26 martie.

Plimbările lui Can prin Berlin. În Berlin Oranienplatz, spectacolul de la Teatrul „Maxim Gorki” Berlin, regizat de Hakan Savaş Mican, Can, un turc născut în Germania, trăiește ultima zi de libertate înainte de executarea unei pedepse cu închisoarea pentru infracțiuni economice. Can (Taner Șahintürk, unul dintre cei buni actori de la „Gorki”) ar putea să evite detenția dacă pleacă, pentru totdeauna, în Turcia, o țară care îi este străină și în care regimul politic nu este tocmai democratic. Can nu știe ce să facă, așa că se plimbă prin Berlin ca să-și adune gîndurile și să-și ia rămas bun de la oamenii importanți din viața sa. Spectacolul are multe tentacule sociale, dar stilul narativ și performativ îl transformă într-o elegie despre oraș, un parcurs melancolic hibrid (film și teatru) nu doar pe străzile, ci prin sunetele Berlinului. Nu se poate ignora însă că perspectiva asupra orașului aparține unui personaj provenit dintr-o familie de imigranți economici, în care statutul de „străin” nu s-a ameliorat nici la a doua generație. Vizual și auditiv, Can se integrează în peisajul urban, imaginea lui se estompează printre clădiri și parcuri, tăcerile sale hrănesc muzica Berlinului (mult jazz, cu un band cîntînd live pe scenă), dar privirile sale îi arată confuzia. Este Berlin orașul lui? Cărui loc îi aparține el, de fapt? Există vreun „acasă” pentru oamenii care își părăsesc țările de nevoie? Spectacolul poate fi vizionat online cu subtitrare în engleză pe 18 martie și 1 aprilie, informații și bilete pe site-ul www.gorki.de. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Ute Langkafel (sus), Nicu Cherciu (jos)