Teatru și știință
● Risipire. O poveste despre timp. Regie: Vlad Bălan. Cu: Corina Moise, Camelia Pintilie, Denisa Nicolae. Muzica originala: Cristina Juncu. Sound design: Sever Andrei. Concept video: Constantin Ene Jr. Scenografie: Miruna Croitoru. Light design: Costi Baciu. Grafica: Dan-Andrei Balan. Asistent filmare: Val Ilisie. Cor: Cristina Juncu, Camelia Pintilie, Irina Ștefan, Mihai Mitrea, Andreea Mera, Ana-Maria Ivan, Cristi Juncu, Raluca Maria Marinache. Unteatru
Risipire este un spectacol care investighează consecințele tratamentelor tot mai îndrăznețe pentru bolile care afectează creierul (Alzheimer) și pentru tulburările afective (depresie, anxietate). Soluțiile medicale sînt invazive fie direct, cînd presupun intervenții chirurgicale care modifică creierul (extrag fragmente din el), fie indirect, cînd utilizează medicamente care modifică starea emoțională a pacientului. Tratamentele au astfel un impact deloc neglijabil asupra personalității umane, așa că pacientul trebuie să decidă dacă este dispus să accepte modificări ale eului pentru a-și păstra viața sau a-i îmbunătăți calitatea. Tema este ofertantă pentru că pune în context contemporan așa-zisele mari întrebări despre spirit, lume și viață care frămîntă cultura clasică.
Regizorul Vlad Bălan a creat deja două spectacole în care conectează neuroștiința cu viața cotidiană și chestionează impactul descoperirilor din acest domeniu asupra ființei umane. În Efecte secundare de Lucy Prebble pune în discuție autenticitatea sentimentelor umane. Tristan și Connie se înscriu într-un studiu clinic pentru testarea unui medicament antidepresiv care crește nivelul dopaminei, o substanță produsă în creier, responsabilă pentru memorie, concentrare, plăcere și starea de dispoziție. Deficitul de dopamină poate duce la depresie, iar excesul ei, la îndrăgostire. Aici se ridică întrebarea din text/spectacol: dragostea este un sentiment real sau este efectul medicamentului? Sentimentele umane pot fi „fabricate”? Prezentat online în Festivalul Național de Teatru 2021, spectacolul se joacă la unteatru.
Tot la unteatru, Vlad Bălan a revenit cu un alt spectacol din aceeași zonă, Risipire. Textul combină mai multe surse, după cum spune regizorul: „Am luat procedeul unei cronologii sparte de la Florian Zeller, monoloagele doctorului sînt din David Eagleman, povestea cu bărbatul care nu putea să își uite soția e inspirată din filmul Eternal Sunshine Of The Spotless Mind, cîteva tematici și structuri de scene se regăsesc și în dramaturgia lui (Nick) Payne. (...) De asemenea, partea despre dopamină e o rescriere a unor monoloage scoase din Efecte secundare de Lucy Prebble. (...) Poezia Nunta e o adaptare după poezia Ca și cum de Constantin Crețan”. Deși sursele sînt multiple (rămîne neclar statutul textului din punct de vedere al drepturilor de autor), rezultatul este un scenariu coerent.
Premisa este o operație care ar rezolva probleme medicale pentru care nu există soluții în prezent, precum bolile degenerative. Intervenția chirurgicală presupune extragerea din creier a fragmentelor afectate de boală, ceea ce duce la pierderea memoriei pentru perioada de timp pentru care amintirile sînt stocate în zonele respective. Cum personalitatea umană se formează din experiențele trăite, pierderea unor amintiri modifică individul, inclusiv îi anulează legături emoționale cu alte persoane. Cine sîntem, atunci cînd o parte din noi dispare?
Sînt multe întrebări „grele” în acest spectacol, fără ca formatul teatral să devină prețios. În cadrul unei narațiuni fragmentare, cronologic inversată, de la momentul prezent la trecut, trei personaje construiesc o relație: un cuplu căsătorit (pacienta Sandra și soția sa, Connie) și doctorița care propune operația. Impactul intervenției chirurgicale asupra vieții casnice a Sandrei transformă relația profesională dintre medic și pacientă într-una intimă. Și asta pentru că, fără să vrea, prin operația pe care o face, doctorița intervine drastic în viața de cuplu a pacientei sale. Este etică intervenția ei? Cum va reacționa fiecare dintre cele trei femei implicate în acest proces de transformare?
Cuplul-pacient este feminin, este vorba despre o căsătorie între persoane de același sex. Plasarea poveștii într-un spațiu neprecizat, dar care, prin acest detaliu, se dovedește a nu fi România, unde astfel de căsătorii nu sînt încă legale, îi dă un aer de basm contemporan. La asta contribuie și soluția medicală prezentată în spectacol, deocamdată inaplicabilă. Dar realitatea nu e departe. România este presată să recunoască dreptul la căsătorie, cu toate consecințele lui, persoanelor de același sex (a se vedea recenta decizie CEDO prin care statele membre ale Consiliului Europei sînt obligate să instituie o formă legală de protecție a cuplurilor formate din persoane de același sex), iar medicina studiază tratamente tot mai sofisticate, intervenția pe creier în cazul bolii Alzheimer fiind în stadiul de cercetare. Deci sîntem la granița realității.
Spectacolul are o construcție minimalistă, cu un decor mobil – scaune și un blat versatil –, proiecții video care funcționează ca intermezzo-uri și sînt, de regulă, profiluri emoționale ale personajelor. Risipire este în primul rînd un spectacol de actorie. Corina Moise creează trei profiluri ale personajului Sandra, căci personalitatea acesteia se transformă în urma operației, iar perioada intermediară, de convalescență, este una de reconfigurare a identității, deci de confuzie, nesiguranță și neliniște. Sandra de dinainte de operație are la rîndul ei un traseu complex, căci pe măsură ce boala acaparează corpul, personalitatea ei se modifică. Corina Moise reliefează cu finețe toate sinusoidele unei identități într-o tumultuoasă schimbare. Soția Sandrei, Connie, este punctul fix, partenera de nădejde, gata să se sacrifice pentru persoana iubită. Camelia Pintilie are însă grijă să își ferească personajul de aura „sfințeniei” – Connie este o persoană caldă, cu umor și, prin fricile și ezitările ei, profund umană. „Nu e chiar atît de simplu”, repetă doctorița atunci cînd i se cer certitudini medicale. Denisa Nicolae face un personaj pragmatic, dar nu mai puțin vulnerabil prin istoria personală a suferinței.
Într-un cadru minimalist, cu o regie sigură și trei interpretări excelente, Risipire aduce în teatru temele științifice, o direcție importantă în artă acum, cînd știința ne influențează viețile tot mai profund, ne redesenează personalitatea și ne modifică comportamentul.
Oana Stoica este critic de teatru.
