● Alles unter Kontrolle / Everything Under Control de Oliver Frljić & Ensemble. Regia: Oliver Frljić. Decor: Igor Pauška. Costume: Christine Ruynat. Dramaturgia: Johannes Kirsten. Muzica: Daniel Regenberg. Cu: Maryam Abu Khaled, Emre Aksızoğlu / Mazen Aljubbeh, Lea Draeger, Dominic Hartmann, Kenda Hmeidan, Kinan Hmeidan, Abak Safaei-Rad, Hanh Mai Thi Tran, Mehmet Ylmaz. Teatrul „Maxim Gorki”, Berlin.

Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin prezintă regulat înregistrări ale spectacolelor sale, inclusiv ale premierelor recente. Una dintre producțiile din această vară a fost Alles unter Kontrolle, realizată de Oliver Frljić, un regizor care confruntă inconfortabil publicul cu propriile limite, nu se sfiește să ofenseze, dar nu o face niciodată cu intenția de șoca. În 2016, el a fost invitat în Festivalul „Temps d’Images” de la Cluj cu Violența noastră și violența voastră, un spectacol despre refugiați care evidenția o legătură de cauzalitate între colonialismul occidental și terorism. Una dintre caracteristicile lui Frljić este relativizarea certitudinilor, așa că enervează pe toată lumea. În Alles unter Kontrolle, el duce relativizarea la extrem prin investigarea discursurilor opuse din societate pe fundalul pandemiei, cu referire la starea de urgență, fake news, teoriile conspirației, corectitudinea politică și „derapajele” acesteia, rasismul și ascensiunea woke culture (starea de alertă privind prejudecățile rasiale într-o societate care se proclamă post-rasială). Frljić descrie dezorientarea cetățeanului aflat la intersecția unor idei, teorii și discursuri contradictorii, căci adevărul și realitatea devin fluide în vremuri convulsive.

Alles unter Kontrolle este un spectacol itinerant in situ. Grupuri de 10 spectatori urmăresc succesiv 6 scene de cîte 10 minute care se desfășoară în spații diferite din teatru. Spectatorii sînt așteptați în foaier de două personaje-gardian, cu priviri goale, care-i conduc prin coridoare strîmte către spații de joc ca niște cuști de care sînt separați prin cortine transparente. Senzația de închisoare – control, limitări de timp și mișcare, spații înguste și închise, gardieni – este puternică. O voce feminină dă indicații publicului pe un ton neutru, repetînd obsesiv că „totul este sub control”. Replica mi-a amintit de asigurările date de statul român după incendiul din Colectiv, la începutul pandemiei sau chiar în această vară, cînd Guvernul susținea că „a învins” pandemia. Și în comunism, statul avea totul sub control, la propriu. Sloganul ne spune, de fapt, că realitatea este exact pe dos, iar controlul are o latură frisonantă căci, între siguranță și abuz de putere, granița e foarte subțire. Și pe această graniță cu vameși orbi se construiește spectacolul.

Într-o fustă mini, Dominic Hartmann face o febrilă istorie a stării de urgență de la Napoleon încoace. Statul e incapabil să convingă, zice el, starea de urgență e regula, nu excepția. Emre Aksızoğlu o interoghează pe Maryam Abu Khaled despre uciderea lui Juliano Mer-Khamis, fondatorul Teatrului „Libertatea“ din Palestina, și actrița este acuzată de „infracțiuni teatrale”: vrea să fie ea însăși pe scenă. Doar că rolurile se inversează brusc: ea îl interoghează pe el, care o joacă pe ea. Cine pe cine investighează și de ce? Kinan Hmeidan își prezintă o biografie ficțională, refugierea din Siria în Germania, la München Kammerspiele și apoi la „Maxim Gorki”, în ambele teatre fiind  deținut. Kenda Hmeidan și Hanh Mai Thi Tran, care joacă și gardienii, deconstruiesc feminismul prin povestea Laurei Gomez, asistenta columbiană a lui Frljić (personajul pare fictiv), care fuge de machismul de acasă și căreia regizorul îi încredințează o parte din spectacol pe care să-l facă feminist, „ca un virus matriarhal în acest performance al bărbaților albi”. Demersul eșuează și Frljić spune că voia doar materialul pe care îl oferă acest eșec. Dar cine este acum autorul acestei scene? Mehmet Ylmaz gătește „cookie-uri” – la propriu, fursecuri, dar referința este la fișierele care urmăresc comportamentul utilizatorilor pe Internet – în timp ce spectatorii se văd filmați pe un ecran. „Pierderea controlului face parte din orice criză”, zice el. Lea Draeger și Abak Safaei-Rad fac un reenactement al unei scene din Deafman Glance (1970), un performance al lui Bob Wilson. O femeie de culoare înjunghie repetitiv un copil, care este aici o femeie albă cu alură androgină. Personajele revin într-o altă scenă în care Schokoküss (sărut de ciocolată, o prăjitură cu bezele și cacao) devine o metaforă pentru woke culture, căci denumirea ei inițială, dinainte de 1990, era Negerküss (sărut negru). Prăjitura este decojită de ciocolată și se vede bezeaua – la fel este și rasismul, e despre persoane de culoare, dar din perspectiva albilor. Woke este un termen „răpit”, cum zice scriitoarea Rebecca Solnit, căci a fost deturnat și a devenit peiorativ. Dar ce critică aici Frljić, rasismul sau corectitudinea politică? Cu cinism, s-ar putea spune că pe amîndouă. Ce este adevărat și ce este fals? Ce este corect? Ce se vede e real? „Aceasta este realitatea lui 2021”, scrie pe podea, „sau nu.”

Frljić dezbate legitimitatea suspendării statului de drept și lipsa de încredere a cetățenilor în forța democrației. M-a derutat uneori discursul lui, m-am întrebat dacă manipularea argumentelor nu maschează o atitudine conspiraționistă sau conservatoare. Cred însă că miza lui a fost reproducerea unei stări de confuzie socială, a incapacității omului de a discerne între realitate și fake news și a statului de a fi credibil, folosindu-se de autoficțiuni și de teatru ca teren al reprezentării. Frljić extrage problemele din societate și le etalează în cuști cu pereți transparenți, lăsînd publicul să își aleagă singur perspectiva, astfel că fiecare spectator poate avea propria sa cheie de lectură. Următoarea vizionare online va fi pe 28 ianuarie (bilete de la 3 euro, acces 24 ore, subtitrare în engleză, informații pe site-ul www.gorki.de).

Oana Stoica este critic de teatru.

Credit foto: Ute Langkafel