Sora lui Sandy-delfinul
● Delfini, o rescriere de Adina Lazăr după Singurătatea pietrelor de Flavius Lucăcel. Regie: Adina Lazăr. Scenografie: Mihai Vălu. Sound design: Adrian Piciorea. Graphic design: Melo Porter. Cu: Raul Hotcaș, Denisa Blag, Alexandra Sabrina Vanci, Eduard Bîndiu / Andrei Dinu, Inna Andriuca, Sanda Savolszky. Regie tehnică și sonorizare: Dan Prodan. Light design: Sandu Șimonca. Video: Teo Molnar. Sufleur: Eugen Petrușca. Teatrul Municipal Baia-Mare.
Recentul scandal național privind tratamentele inumane din căminele pentru persoane vîrstnice a expus lipsa de grijă, empatie și responsabilitate a statului român și a societății autohtone față de persoanele vulnerabile sau aflate în situații vulnerabile. Acesta a fost doar un episod dintr-o serie nesfîrșită de evenimente care arată eșecul nostru în a deveni o societate inclusivă, care nu lasă pe nimeni în urmă. Să ne amintim de crimele de la Caracal, cu indolența operatorilor de la 112 și de încetineala cu care au intervenit polițiștii; de lipsa de susținere pentru integrarea în sistemul de învățămînt a copiilor cu autism; de sentințele de achitare a violatorilor unor copii, instanța de judecată considerînd că victimele și-au dat acordul sau au provocat; de mutarea forțată a populației rome sărace la groapa de gunoi a orașului (Pata Rît la Cluj) sau izolarea acesteia de restul comunității printr-un zid (Baia Mare); de neaplicarea Planului pentru Combaterea și Controlul Cancerului, care a lăsat fără medicamente bolnavii și i-a determinat să iasă în stradă.
Teatrul a abordat problema vulnerabililor și a relației lor disfuncționale cu societatea și autoritățile. Unele spectacole au arătat perspectiva din interior, altele i-au vizat pe cei care au grijă directă de cei vulnerabili. Un reper al acestei ultime perspective rămîne Toată liniștea din lume, un spectacol creat de Radu Apostol și Mihaela Michailov cu minunata actriță Katia Pascariu, despre o mamă singură cu doi copii, dintre care unul cu autism sever. Fără o susținere consistentă din partea statului, într-o societate care stigmatizează persoanele anormative, viața mamei ajunge insuportabilă, determinînd-o să ia decizii radicale. Publicul resimte direct perspectiva mamei, de la repetitivitatea nesfîrșită a acțiunilor și oboseala aproape metafizică pînă la singurătatea ei. În aceeași zonă, spectacolul Adinei Lazăr, Delfini, creat la Teatrul Municipal Baia Mare și anunțat în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă, investighează o familie cu un copil autist, în care perspectiva aparține surorii acestuia.
Într-un decor-acvariu se formează o familie, mama și tata (Alexandra Sabrina Vanci – Eduard Bîndiu / Andrei Dinu) întîi pentru o fetiță, apoi pentru un băiețel. Micul Sandy (Raul Hotcaș) se dovedește diferit de ceilalți copii și de sora sa (Denisa Blag), ceea ce va trimite familia într-o involuntară confruntare cu societatea. O serie de probleme în a gestiona situația neprevăzută începe cu părinții înșiși care refuză într-o primă fază să vadă și apoi să accepte că fiul lor este autist. „Nimeni nu te pregătește pentru asta” s-ar putea spune, dar expresia este fățarnică pentru că o societate sănătoasă își pregătește, de fapt, membrii pentru viața reală, cu diversitatea ei (în SUA, pentru a reduce numărul mare de mame minore, școlile de stat dau ca temă pentru acasă copiilor de 10-12 ani îngrijirea timp de o săptămînă a unor păpuși identice cu bebelușii pentru a experimenta postura de părinte, cu toate greutățile ei). Un copil cu care comunicarea este aproape inexistentă, care se exprimă de multe ori zgomotos, pentru care soluția pe care le-o oferă cei din jur, inclusiv specialiștii (doctorii), este internarea într-o instituție specializată (să ne reamintim de standardele de îngrijire din azilurile de bătrîni), duce la dezintegrarea familiei. Deși rămîn împreună, fiecare membru al familiei este singur în suferința și furia lui. Familia pivotează în jurul lui Sandy, singurul care are nume, ceilalți identificîndu-se în raport cu el pentru că acelea sînt calitățile lor esențiale aici – mama, tata, sora. Deveniți indezirabili, izolați de comunitate, ei se lovesc de un cinism mascat în realism („Locul vostru nu e aici, ăsta e un loc de oameni normali, nouă ne e frică de el. Nu e vina lui, nici a voastră, dar cereți prea mult de la noi”, zice vecina – Sanda Savolszky) și de bunăvoință otrăvită („Nu v-ați gîndit să îl duceți într-un centru special pentru delfini?” – tot vecina). Punînd sec diagnosticul („fiul vostru este delfin” – delfin este metafora pentru autism), doctorița (Inna Andriuca) este lipsită de delicatețea și umanitatea necesare unui cadru medical (sînt instruiți medicii în România să comunice pacienților vești proaste?).
Sînt două componente importante în spectacol. Una este lucrul cu documentarul și (auto)biografia. Regizoarea Adina Lazăr a rescris piesa Singurătatea pietrelor de Flavius Lucăcel, folosind elemente din biografia personală. Rezultatul este o ficționalizare a autobiografiei pornind de la un text de autor, cu o asumare clară a perspectivei asupra temei printr-un personaj care este un alter ego al regizoarei, sora. Al doilea lucru important este combinația între poetic, documentar și social. O bună parte din text surprinde stări intime ale personajelor, de un lirism bine dozat. Angrenajul scenic este la rîndul lui profund metaforic – un acvariu în care familia se sparge în bucăți de tăcere sfîșiate de țipetele delfinilor. Totul începe cu un „coșmărel”, cum zice sora, și se termină cu scufundarea într-un univers acvatic. Acvariul este un spațiu închis, care limitează libertatea, un spațiu tăcut și expozitiv. Personajele sînt captive, dar expuse vederii și stigmei. „Mama mi-a promis că nu mă va pune niciodată într-un acvariu” sînt singurele cuvinte pe care le rostește Sandy. Membrii familiei sale își pun capete de delfini – respinși de societate, își creează propria lor comunitate în care anormativul devine normă.
Atentă la pulsul societății (a regizat la Cluj Nu mai ține linia ocupată, un spectacol care pornește de la cazul Caracal), regizoarea Adina Lazăr își expune în Delfini un cocon de intimitate dureroasă. Momentul în care sora-copil își cere insistent fratele înapoi este frisonant. E o poveste de familie pentru care, chiar și astăzi, există reticențe mari în a o asuma public din cauza stigmatizării. Spectacol liric despre singurătatea de a fi aparținătorul unui copil neurodivergent (persoană al cărei creier se dezvoltă sau funcționează diferit de normă, un termen mai generos și mai puțin stigmatizant decît „autist”, cuvînt care nu se aude niciodată în spectacol), Delfini ne arată eșuați la marginea empatiei.
Oana Stoica este critic de teatru.
