„Proud Ladies”. O istorie dansată a rock-ului feminin
● My Ladies Rock, Jean-Claude Gallotta Company (Franța). Coregrafia: Jean-Claude Gallotta. Asistentă de coregrafie: Mathilde Altaraz. Text și dramaturgie: Claude-Henri Buffard. Montare și imagini: Jeanne Dard. Lumini: Dominique Zape. Video: Benjamin Croizy. Costume: Marion Mercier, asistată de Anne Jonathan & Jacques Schiotto. Muzica: Wanda Jackson, Brenda Lee, Marianne Faithfull, Siouxsie & the Banshees, Aretha Franklin, Nico, Lizzy Mercier Descloux, Laurie Anderson, Janis Joplin, Joan Baez, Nina Hagen, Betty Davis, Patti Smith, Tina Turner. Muzică complementară: Benjamin Croizy & Strigall.
Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta, My Ladies Rock, prezentat la București (a XXII-a ediție a Întîlnirilor JTI) și Sibiu (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția a 29-a) la finalul lunii iunie și începutul lunii iulie. Este un spectacol în oglindă, creat în 2017 ca răspuns sau alternativă la un altul, My Rock (2015), care vorbea despre starurile masculine. Recreat după zece ani din scene disparate (e o marcă a lui Gallotta faptul că își revizitează spectacolele după un timp și le recreează, dezvoltîndu-le), cu 12 dansatori, My Rock investiga lumea rock-ului, de la libertate, entuziasm și activism social la comercializarea muzicii, droguri și morți timpurii. De la Elvis Presley, Rolling Stones, Bob Dylan și The Who pînă la Nirvana, Gallotta traversa nu doar o istorie a muzicii, ci și una politică. Punctul de pornire al spectacolului era anul 1953 în Statele Unite, cînd Elvis Presley lansa primele piese rock, iar Merce Cunningham își crea propria companie de dans. De aici pornesc rock-ul și dansul contemporan pe trasee paralele pe care Gallotta a încercat să le intersecteze (fără să fie singurul care face asta, amintesc numai de spectacolul Ballet for Life și colaborarea dintre Maurice Béjart, trupa Queen și designerul Gianni Versace). Nu mi-e clar dacă acest prim spectacol al lui Gallotta despre rock viza intenționat numai starurile masculine, înclin să cred că nu, căci coloana sonoră include și o piesă a lui Patti Smith („Gloria“), dar este incontestabilă aici dominația masculină. Gallotta a decis să echilibreze balanța și să creeze încă un spectacol, intenționat feminin, în care se regăsesc elemente din primul show: pasaje recreate în oglindă din perspectivă feminină și Patti Smith („Because the Night“). My Ladies Rock analizează aceeași temă, dar din perspectiva femeilor, mai puțin valorizate „în lumina reflectoarelor și a faimei”. Este o perioadă în care paradigmele sociale se recalibrează, ceea ce duce și la afirmarea drepturilor femeilor și abandonarea rolului lor exclusiv domestic. În conjuncție cu această idee, unul dintre dansatorii din My Ladies Rock apare de mai multe ori în ipostază feminină pentru că pe scenă sînt multiple identități feminine, se chestionează genul în peisajul muzical din anii ’50 pînă azi și se arată vulnerabilitatea feminină într-un sistem dur, în care șansa de afirmare și faima intrau de multe ori în coliziune cu genul. De altfel, în ciuda temele separate pe genuri, ambele spectacole au distribuții mixte, nu există nici un fel de segregare de gen la Gallotta.
Influențat de Merce Cunningham, căruia i-a fost student, Gallotta și-a creat un stil coregrafic recognoscibil – ansambluri sau grupuri de dansatori care execută pași mici și rapizi, cu brațele întinse, într-o sincronizare imperfectă, cu subtile oscilații și șchiopătări, cu pasaje dezorganizate și intenționat desincronizate (à la Nichita Stănescu – „Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colţ sfărîmat!”). În My Ladies Rock, dansatorii se coagulează în duete, triouri, grupuri și ansambluri, păstrînd caracteristicile stilului gallottian, la care se adaugă elemente recente precum o diversificare a corpurilor, care depășesc standardele din baletul clasic – nu sînt doar o multitudine de rase, ci și siluete diferite (în alte spectacole ale coregrafului, chiar și vîrste diferite). Există o anume teatralitate în spectacolele lui Gallotta, nu în sens narativ, ci ca expresie a unor situații dezvoltate teatral. De exemplu, aici a existat permanent o conexiune cu textele proiectate în fundal, biografii ale cîntărețelor. Doar că biografiile sînt scrise dintr-o perspectivă personală, dincolo de datele generale obiective. Unghiul din care se descrie viața unei persoane și ce anume se spune într-un text scurt despre aceasta sînt alegeri care transformă respectivele biografii în texte literare, aici în dramaturgii care generează o coregrafie teatrală. „În timp ce John Cage explora sunetele mediului înconjurător, spectacolul de debut al lui Laurie Anderson a fost pus în scenă pe spațiul verde al orașului: o simfonie de claxoane de vehicule”, așa începe prezentarea artistei. Se dansează mult cu spatele – într-un fel, spectacolul mi-a amintit de out of order, un show în care coregrafa și dansatoarea Mihaela Dancs portretizează un rock star, avînd perspectiva din backstage, cu un corp hiperatent, aflat într-o relaţie intimă cu sunetul (muzica sau zgomotul stadionului de concert). La Gallotta, femeile par că ies din umbră la lumina reflectoarelor și uneori se retrag, învinse de sistem (uitate), de viață – cîteva au murit tinere –, altele în glorie. Wanda Jackson, Brenda Lee, Marianne Faithfull, Siouxsie & the Banshees, Aretha Franklin, Nico, Lizzy Mercier Descloux, Laurie Anderson, Janis Joplin, Joan Baez, Nina Hagen, Betty Davis, Patti Smith, Tina Turner (care încheie apoteotic spectacolul cu piesa „Proud Mary“) – un amestec de staruri și stele uitate, cu carieră de-o viață sau dispărute timpuriu, o selecție motivată nu doar artistic, ci și pragmatic, de accesul la drepturile de autor, care au generat probleme, dar care i-au permis / l-au forțat pe Gallotta să aibă o viziune mai largă asupra universului feminin al rock-ului. De unde și textul final al spectacolului, inconfortabil de actual: „La fel ca doamnele mele, am visat că cei care urăsc femeile, șovinii masculini și sexiștii vor dispărea. Am visat că nu va mai fi nevoie de Ministerul Afacerilor Femeilor, că obstacolele vor fi înlăturate, că minoritatea, care este de fapt majoritatea, va putea lăsa garda jos. Am visat că, de-acum înainte, femeia este prezentul bărbatului. Că totul se-așază într-o ordine. Am visat”.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Ciprian Zinca
