Orașele noastre
● Orașul nostru de Thornton Wilder. Traducerea: Radu Lupan. Cu: Iulia Samson, Bogdan Nechifor, Dan Pughineanu, Mihaela Trofimov, Doru Bem, Oana Predescu, Mihai Mitrea, Dana Marineci, Mircea Alexandru Băluță, Ana Udroiu, Radu Micu, Dan Clucinschi, Ovidiu Ușvat, Matei Arvunescu, Ion Bechet, Robert Radoveneanu, Alex Popa, Andreea Hristu, Dragoș Spahiu, Annemary Ziegler, Elena Ghimpețeanu. Regia: Alexandru Dabija. Muzica originală: Ada Milea. Costume: Andrada Chiriac. Asistent regie: Vasea Blohat. Teatrul Excelsior.
Orașul nostru, piesa lui Thornton Wilder din 1938, este o reflecție asupra vieții de zi cu zi dintr-un orășel american fictiv. Comunitatea locală, reprezentată de cîteva familii, evoluează în timp, între 1901 și 1913. Viața consumă personajele cu bucuriile, tristețile și provocările ei, iar, în fundal, transformările lumii le prinde în iureșul lor. De exemplu, adolescentul din primele scene moare soldat în Franța în Primul Război Mondial. Unul dintre textele-reper ale dramaturgiei universale, Orașul nostru poate fi dezvoltat în (cel puțin) trei direcții. Una vizează memoria și arhivele personale; o alta poate miza pe reconstituirea documentară a unui loc și a unor timpuri precise, punînd peste istoria ficțională și impersonală imaginată de Wilder o alta, reală; o a treia direcție poate investiga viața cotidiană în banalitatea ei, nu mai puțin frumoasă, dureroasă și provocatoare, a oamenilor mărunți aflați sub tăvălugul istoriei. Am văzut mai multe spectacole cu acest text și cel puțin trei dintre ele au vizat cîte una dintre aceste direcții.
Mi-a rămas în minte ca unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii 2016-2017 Orașul nostru regizat de Cristian Ban la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Ban a făcut atunci o uriașă muncă de documentare pentru a găsi oameni și evenimente din istoria Aradului de dinainte de Primul Război Mondial. Spectacolul său era o construcție documentară în care persoane reale care au trăit în Arad iau locul personajelor imaginare ale lui Wilder. Oameni simpli – modistă, industriaș local –, participanți reali la istoria orașului, sînt reprezentați performativ. Regizorul înlocuia ficțiunea cu realitatea, păstrînd însă un cadru ficțional căci dacă personajele și destinele lor erau reale, viața lor de zi cu zi, reprezentată pe scenă, rămînea în paradigma creată de Wilder. O altă perspectivă asupra textului a avut Dmitri Krimov, care și-a intitulat spectacolul Everyone is Here (Toți sînt aici, adică în cimitir, dar, printr-o aliterație, titlul în limba rusă se poate traduce și ca Totul – adică istoria – este aici). Creat în timpul pandemiei la School of Modern Plays Theatre din Moscova, spectacolul investighează memoria. La cîteva minute după ridicarea cortinei, un „spectator” întrerupe spectacolul și spune că a văzut versiunea originală a acestuia în 1973. De aici începe rememorarea spectacolului, dar și a orașului și a timpurilor care au trecut peste el. Spectacolul se dezvoltă într-o autoreflecție asupra teatrului, a rostului și importanței sale într-o comunitate și în istorie. Regizorul devine personaj, unul la care ceilalți se raportează și care intervine pentru a ajusta perspectiva după cum îi dictează propria memorie. Iar memoria este subiectivă și a unei singure persoane, care se autoinvestighează. Dincolo de concept, spectacolul este extrem de inventiv artistic, jucăuș, dezvoltă performativ ideile și personajele și lărgește paleta memoriei de la loc și timp la artă și artiști. Trebuie spus că Krimov s-a opus războiului din Ucraina încă din primele zile, semnînd o scrisoare de protest în urma căreia spectacolele sale au fost anulate și numele său a fost scos de pe afișe în Rusia. El locuiește acum în Statele Unite și este profesor de regie la Yale University, după ce a luat-o de la capăt într-o țară în care notorietatea sa din Rusia nu are mare valoare și a supraviețuit unui incendiu în propriul apartament din Manhattan. Poziția sa față de războiul din Ucraina este importantă căci are conexiune cu biografia personală. Krimov este fiul lui Anatoli Efros, legendarul regizor sovietic, de origine evreiască, originar din Harkov, Ucraina. Cînd Krimov s-a născut, în 1957, părinții au decis să îi dea numele de familie al mamei, criticul de teatru Natalia Krimova, pentru că numele evreiesc al tatălui nu suna tocmai bine în raport cu epoca. Așa că poziția de astăzi a lui Krimov față de războiul din Ucraina trebuie înțeleasă și prin filtrul biografic, nu doar prin cel al moralei personale. Toată această poveste reală despre oameni și istorie reflectă hiperbolic textul lui Wilder.
În recenta premieră de la Teatrul Excelsior, Alexandru Dabija merge spre a treia direcție a textului, aceea a investigării banalului cotidian, a vieții mărunte în splendoarea, monotonia și mersul său către inexorabilul final. Regizorul creează cu duioșie și fină ironie o comedie umană în care personajele ficționale sînt surprinse în intimitate, cu visele, bucuriile și tristețile lor, funcționînd într-un tipar existențial ancestral. Cele trei acte urmăresc etape ale vieții: copilăria plină de speranțe, maturizarea responsabilă, împăcarea cu ciclul vieții și moartea. Personajele capătă consistență într-un spațiu gol, utilat la vedere, după nevoie. Se păstrează astfel ideea de „pus în scenă” pe care Wilder o propunea în text, adică reprezentarea la vedere a realității banale și transformarea ei într-un subiect de analiză artistică (așa-zisa înnobilare a cotidianului). Lumea e un teatru, arată Dabija și transformă povestitorul, multiplicat în trei, în regizor tehnic care coordonează această punere în scenă. Dacă Ban și Krimov particularizează reprezentarea vieții cotidiene ca timp și loc, Dabija o universalizează prin atenuarea elementelor de identificare temporală (început de secol XX) și spațială (SUA). Perspectiva lui se concentrează pe existența oamenilor obișnuiți, de oriunde și oricînd, și duce la o reflecție filozofică asupra vieții și morții, susținută de spectaculozitatea absurd-comică a trei song-uri compuse de Ada Milea, cîte unul pentru fiecare act – repetiția de cor la biserică, nunta și moartea. Dinamice, sumbre și cu umor, cîntecele potențează conceptul regizoral. Susținut bine actoricește, actorii formînd aici un grup compact pentru a reprezenta comunitatea, spectacolul reclamă ideea bucuriei de a trăi și a împăcării cu moartea.
Oana Stoica este critic de teatru.
