Dincolo de sine
● Tatăl, de Florian Zeller. Traducere: Carmen Iernilă. Adapatare scenică: Raluca Aprodu. Cu: Victor Rebengiuc, Ana Ioana Macaria, Cătălin Babliuc, Oana Tudor, Maria Veronica Vârlan, Constantin Dogioiu. Regie: Cristi Juncu. Scenografie: Carmencita Brojboiu. Regie tehnică: Florin Sasu. Teatrul „L.S. Bulandra“.
Dramaturgul și regizorul Florian Zeller a făcut senzație cu Tatăl (2020), filmul în care își adapta o piesă din 2012. Parțial, succesul lui Zeller vine din interpretarea unanim apreciată a lui Anthony Hopkins și a Oliviei Coleman. Textul oferă partituri generoase cîtorva personaje, dar, în esență, este bazat pe acestea două. O altă componentă a succesului vine din temă – prăbușirea lentă, dar deloc lină, a unui vîrstnic în mrejele demenței, o boală care videază individul de propria personalitate și pentru care medicina nu are un răspuns privind cauza și tratamentul. Din păcate, boala se manifestă din ce în ce mai des și la persoane de vîrsta a doua (ca în Still Alice, 2015, filmul regizat de Richard Glatzer și Wash Westmoreland după cartea Lisei Genova, în care personajul lui Julianne Moore este diagnosticat cu Alzheimer la 50 ani). Aș mai aduce în discuție două titluri pe aceeași temă: romanul Năluciri de Bernlef (Editura Humanitas, 2008), trecut aproape neobservat la noi, și spectacolul lui Andrei Măjeri cu textul lui Cosmin Stănilă, Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois (Reactor de Creație și Experiment Cluj, 2020), pentru care Emöke Kató a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal (2021). În Năluciri, luciditatea unui bărbat în vîrstă se degradează treptat pînă cînd vocea sa interioară, care este vocea naratorului, dispare cu totul. În Toate lucrurile..., o actriță activă se confruntă cu debutul precoce al acestei boli, ceea ce îi schimbă relația cu fiul ei.
Tatăl face parte dintr-o trilogie a lui Florian Zeller, alături de piesa Mama și de filmul recent (cu mai puțin succes) Fiul. Cristi Juncu a montat Tatăl la Bulandra și Mama la Teatrul Nottara, iar Bobi Pricop, Fiul, la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea.
Perspectiva din Tatăl se apropie de cea a lui Bernlef (pseudonimul scriitorului neerlandez Hendrik Jan Marsman) din Năluciri: boala este văzută parțial din interior, prin ochii personajului, care înregistrează iritat modul în care lumea, crede el, se schimbă în jurul său. André (Victor Rebengiuc), tatăl Annei (Ana Ioana Macaria), are pierderi de memorie, este uneori confuz, nu recunoaște persoanele din jurul lui, nici locurile în care trăiește, sau le identifică eronat. La el, timpul este flexibil, se contractă sau se dilată, succesiunea întîmplărilor este bulversată, iar oamenii pe care îi întîlnește sînt de nerecunoscut. Aceasta este viziunea lui André, este lumea lui cotidiană care parazitează tot mai mult realitatea, o realitate care răzbate din cînd în cînd, din discuțiile celorlalți. Ce face Zeller aici este să susțină, ca autor al textului, punctul de vedere al personajului – astfel, fiica sa și celelalte personaje apar sub variate chipuri pentru că așa le vede André. Soțul Annei, Pierre (Constantin Dogioiu) ia uneori chipul unui bărbat agresiv (Cătălin Babliuc), Anne însăși are și o altă înfățișare (Oana Tudor), iar una dintre îngrijitoare (Maria Veronica Vârlan) seamănă grozav cu cealaltă fiică a lui André. De fapt, aparența familiară a unor persoane din lumea lui André devine uneori nefamiliară și rea. Locuințele se suprapun, același spațiu arată diferit, pentru că așa îl percepe André. Aici, scenografa Carmencita Brojboiu a găsit o soluție ingenioasă și practică: decorul rotativ, o construcție cu mai multe camere, este pus pe turnantă și se învîrtește astfel încît spațiile se modifică în funcție de cum le „vede” André. El trece din loc în loc, dar, de fapt, parcursul lui este mental, nu fizic, ceea ce se schimbă este numai în percepția lui André, nu și în realitatea obiectivă. Astfel, ceea ce se rotește în fața noastră, a publicului, este percepția lui André asupra lumii, subiectivă și deformată.
Spectacolul curge simplu, coerent, conform textului, cu un actor fabulos, Victor Rebengiuc, în rolul lui André. Rebengiuc face ce știe el mai bine: joacă rafinat, sigur pe el, un personaj de vîrstă similară cu a sa, care își pierde treptat conștiența și răspunde acestei dezintegrări interioare cu accese de teribilism (bate step) și violență (agresivitatea este unul dintre simptomele bolii). Între aceste momente, confuzia crește exponențial și personajul încearcă din răsputeri să o ascundă. Ce îi este specific lui André/Rebengiuc este refuzul de a se preda în ghearele bolii, lupta lui continuă pentru „adevărul” și „realitatea” lui. Asta nu îl ajută însă să oprească însingurarea căci distanța, dacă nu fizică (dar aici și fizică), atunci măcar emoțională, dintre el și ceilalți se mărește cu fiecare incident de alterare a realității. În interiorul său haotic, care dă pe-afară și devine „realitate”, André rămîne tot mai singur și vulnerabil. Oamenii pe care îi cunoaște și pe care îi iubește se șterg treptat din realitatea lui. Singura care supraviețuiește cataclismului memoriei este mama. Nu îmi pot imagina cît de greu îi este actorului Victor Rebengiuc să joace un astfel de rol, o reflecție în oglindă a unei realități posibile.
Pe lîngă avariile emoționale pe care le produce boala, în spectacol sînt abordate tangențial și cîteva probleme practice pe care le ridică gestionarea nevoilor unei persoane afectate de Alzheimer. Este o casă de îngrijiri o soluție acceptabilă atunci cînd pacientul are o familie (formată chiar și dintr-un singur membru) alături? Cum se poate echilibra nevoia de îngrijire permanentă a unui astfel de bolnav cu viața personală a membrului de familie care îl îngrijește, viață care nu poate fi suspendată pe termen lung? Cum se poate gestiona riscul ca astfel de pacienți să devină victimele agresiunilor în familie sau în instituții de îngrijire?
Tatăl este un spectacol despre o problemă serioasă a umanității – pierderea identității umane din motive medicale, ceea ce duce la o formă specifică de invaliditate, în care pacientul nu mai are controlul asupra sa, este dezechilibrat identitar. Însă în acest spectacol, personajul golit de personalitate capătă pe scenă inconfundabila amprentă ludică a lui Victor Rebengiuc. Este un echilibru perfect.
Oana Stoica este critic de teatru.
