„Eu, eu, eu… ce plictis” (Cioran)

Cioran, formulînd acest diagnostic, își face implicit un portret sever căci el însuși, o viață întreagă, n-a încetat să spună „eu”, dar, totodată, lansează un apel contra abuzului de egocentrism, exces cultivat mai cu seamă azi. Clasicii îi controlau impactul ce devine astăzi hegemonic. Eul e pernicios cînd se constituie în focar prioritar al artei, dar el nu intervine monoton, căci manifestările îi sînt multiple și ele reclamă evaluări diverse. 

Serge Doubrovsky, mare specialist al secolului al XVII-lea, într-un prim roman mediocru a integrat experiența personală și a lansat celebrul concept al „autoficțiunii”. Acesta a fost reluat și mai ales valorizat prin referință, legitimă, la Proust, care și-a construit celebra Căutare a timpului pierdut pe conjugarea subtil disimulată între biografie și ficțiune. Asociere realizată cu geniu de Naratorul proustian. Procedeul va cunoaște de la sfîrșit de secol XX pînă recent o notorietate extremă, sfîrșind prin a eșua în stereotipia unor „autoficțiuni” marcate constant de prezența unor evenimente excesive, violuri și incesturi, conflicte familiale și dispute violente. Autobiografie sistematică ce se ascunde sub un simulacru de ficțiune, vizibil și repetitiv. Azi, autoficțiunea și-a pierdut extensia de odinioară. E mai puțin frecventă și a încetat să fie considerată o practică proprie modernității. 

Sub impactul pandemiei și al însingurării pe care a determinat-o s-a impus o manifestare diferită a „eului”, asumat de astă dată direct, fără ecranul unei ficțiuni pentru a angaja explorarea trecutului. Grecii spuneau că tăcerea și izolarea sînt propice memoriei. Impunîndu-le, COVID-ul le-a confirmat convingerea. Nenumărate volume de memorii au apărut, de la elocventul filozof, odinioară militant, Régis Debray la editorul reputat și monden Pierre Nora sau la atîția alții. Memoriile se construiesc pe baza biograficului asumat, revizitat, comentat, resituat într-un context, el se dezvăluie ca atare, liber de orice artificiu de ficțiune. Uneori, cazuri particulare intervin pentru a sacrifica extensia unei existențe și a reduce cîmpul memoriilor la un domeniu privilegiat – Catherine Millet, celebru critic de artă, se referă la contextul artelor plastice la ora „începuturilor” sale, Emmanuelle Loyer procedează la recitiri de texte ce i-au marcat biografia, eu însumi m-am distribuit în Horatio pentru a evoca maeștrii scenei pe care i-am frecventat intim. Matei Vișniec, la rîndul său, ne invită să-i urmărim parcursul într-o panoramă autobiografică de-a lungul acestui Secol de ceață care a fost secolul generației noastre, secolul 20. Refugiul în sine datorat COVID-ului a suscitat o inflație de expediții memoriale care asociază eul și lumea reunite sub semnul „autobiografiei”. 

Scena n-a rămas indiferentă la acest simptom recent, recursul la autobiografic. El adoptă aici o poziție intermediară între „autoficțiune” și „memorii”: această practică e proprie unuia dintre oamenii de teatru cei mai apreciați la Paris, Wajdi Mouawad. După ce, în Incendii, a explorat trecutul agitat al zonelor coloniale și tulburările ce le-au fost proprii, el s-a consacrat tragediilor grecești pentru a privilegia apoi, de cîțiva ani, „romanul familial”. Mouawad evocă Libanul originilor sale, relația personală cu această „țară mare cît o grădină” care-i indisociabilă de biografia sa de emigrant ce a găsit inițial azil în Canada și apoi în Franța. Libanul și familia – acesta-i terenul constant exploatat. Tatăl, surorile și apoi mama, fragmente izolate reunite acum într-un spectacol-sumă ce-i reunește pe fondul traumatic al exploziilor care au devastat Beirutul. Mouawad, la rîndul lui, a redactat această expediție retrospectivă pe timp de izolare pandemică, context propice unei asemenea vizite globale în țara de origine și în contextul familial. De astă dată, un sentiment de lașitate intervine: „Eu, eu, eu…”. Îi cunosc în detaliu arborele genealogic, pasiunile care îl animă, experiențele care l-au rănit fără șansă de vindecare. De aceea am resimțit o epuizare a impactului inițial. Autobiografie ce păcătuiește prin abuz de cunoaștere… pentru mine!

Eugen Jebeleanu, pornind de la o similară incursiune autobiografică, seduce în Prețul aurului căci refuză reconstituirea amplă a „romanului familial” și izolează doar un fragment memorial. Acela privind experiența dansului sportiv – disciplină modest cunoscută – ce i-a marcat adolescența. El o evocă cu emoție atît grație celor doi dansatori ce-și etalează aptitudinile fizice, cît și lui însuși care se integrează expunîndu-și corpul său de azi ce păstrează însă în el pulsiunile fizice de odinioară. Prezent pe scenă, animator al dialogului cu sala, Jebeleanu asociază autobiograficul și istoria unei epoci în acest eseu concis și nostalgic. Și el, și Mouawad sînt prezenți pe platou, furnizînd astfel cauțiunea personală indispensabilă acestor „amintiri” de viață și familie. Ele se încarnează direct, în prezența noastră, memorii asumate ca atare, memorii ale unor parcursuri individuale care interesează doar dacă rezistă tentației de a se multiplica și generaliza. Prea mult eu, ca și tutunul, dăunează teatrului. 

O variantă ce s-a impus recent constă în privilegierea biograficului refractar ficțiunii. Succese de răsunet, atît în cinema, cît și în teatru, o confirmă. Ele restituie vieți, cu detalii și experiențe trăite – nu imaginate –, ele dispun de beneficiul unui adevăr „biografic” și de o narațiune fără intervenția eului. Ca în admirabilul spectacol ce urmărește traseul celebrei pianiste Clara Haskil din România pînă în marile capitale sau dezvăluie performanțele geniale ale lui Turing. Aceasta confirmă pasiunea pentru veridicul biografic pe care o atestă, în „spiritul timpului”, nenumăratele „biopicuri”. 

„Autobiogaficul” pasionează mai cu seamă cînd nu se expune ca atare, ci animă actul artistic, cînd se constituie în pulsiune a creației, cînd e energie personală recognoscibilă în operă. Această convingere mi s-a reconfirmat cînd am văzut la Paris excepționala retrospectivă Kokoschka. Precum și pe aceea a lui Munch, văzută aproape în aceeași săptămînă. Ambii se exprimă „autobiogafic”, dar implicit, subteran, devastator. Ca și un Artaud, un Van Gogh sau un Francis Bacon, ei fac artă la persoana întîi și semnează opere-mărturie, asumate ca atare. Ei refuză cenzura clasică sau rezerva conceptuală, ei se implică și se consumă fără rezerve, incendiar. „Autobiograficul” care le animă creația poate fi considerat de unii impudic sau îi poate seduce pe alții prin incandescența lipsită de orice precauție. De aceea ei divizează. De aceea sînt adorați sau detestați. „Autobiograficul” nu te lasă indiferent. „Ce plictis!” sau „Ce curaj!”. 

„Autobiograficul” poate rămîne ascuns la Cehov sau Beckett, refractari la expresia personală, la afirmarea subiectivității. Ei se manifestă prin parabole ce poartă pecetea artistului, dar a cărui prezență nu e explicită. Nici Cehov, nici Beckett nu spun „eu”, însă prezența lui e implicită, difuză, subterană. Ei vorbesc prin intermediul „celorlalți“, reuniți într-o constelație, care îi reprezintă fără expunerea evidentă a „autobiograficului”. Einstein considera că depășirea „eului” e semnul împlinirii. 

Și totuși, cîtă incandescență suscită el uneori. Cîtă ardere… ca la Cioran, care îl cultivă și detestă.

George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.