Liceu, cimitir al tinereții
Punk Rock de Simon Stephens. Traducerea: Bogdan Budeș. Cu: Dan Pughineanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Ioana Niculae, Ana Udroiu, Alex Călin, Teo Dincă, Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu. Regia: Vlad Cristache. Scenografia: Andreea Tecla. Lighting design: Cristian Șimon. Asistent lighting design: Nicoleta Ivan. Sound design:Andrei Doboș. Preparator muzical percuție: Lucian Maxim. Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman. Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu. Producător delegat: Vasea Blohat. Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu. Teatrul Excelsior.
Creat la Teatrul Excesior de regizorul Vlad Cristache, Punk Rock este un muzical despre viața de liceu. Mai precis, textul și spectacolul se concentrează asupra bullying-ului care ajunge la cote alarmante printre adolescenți, uneori cu consecințe dramatice. Piesa dramaturgului britanic Simon Stephens plasează acțiunea într-un liceu privat din Marea Britanie, unde cîțiva elevi se pregătesc pentru examene, în timp ce problemele personale, din familie, le influențează comportamentul, relațiile dintre ei se stabilesc într-un echilibru de putere, cu abuzatori și victime, impulsurile sexuale și tentația drogurilor scapă de sub control, iar revolta specifică vîrstei, împotriva a tot și a toate, capătă o turnură autodistructivă.
Regizorul nu este la primul spectacol de acest fel, tot la Excelsior el a montat The History Boys, o producție de mare succes cu care actuala premieră seamănă destul de mult, avînd în plus niște tușe dark. Punk Rock are ceva și din Deșteptarea primăverii, alt spectacol creat de Cristache la Teatrul Mic după piesa lui Frank Wedekind, cu muzica live a formației Firma, și nu e vorba doar de faptul că ambele sînt spectacole muzicale, ci și de reprezentarea școlii ca un spațiu întunecat și rigid. Spre deosebire de Deșteptarea primăverii, unde Firma cînta live la fiecare reprezentație, aici partea muzicală, de asemenea live, aparține în totalitate actorilor, care se descurcă bine, cu toate că partiturile sînt grele. O serie de hit-uri punk rock, un gen muzical asociat cu subcultura punk, caracterizată de o atitudine anti-autoritate și anti-instituție, potențează o comunitate școlară în care tensiunile mocnesc și explodează. Perspectiva e întotdeauna a tinerilor, victimele și agresorii sînt deopotrivă elevi, iar adulții excelează prin absență. Profesorii și părinții lipsesc de pe scenă, acțiunile lor sînt prezentate numai prin modul în care sînt receptate de către adolescenți. Cîteva aluzii trimit la un profesor agresiv, ceva mai multe informații generează un portret al unui profesor iubit de elevi. Sînt cîteva elemente care arată situația de acasă a copiilor, dar deși senzația este că informațiile sînt multe și știm aproape tot despre fiecare elev, realitatea este că nu știm. Bennet Francis (Matei Arvunescu), tînărul agresor, care își revendică puterea asupra celorlalți elevi, în special a celor cu vulnerabilități evidente, fizice sau emoționale, se încurcă în minciuni sau în lumi imaginare cînd vine vorba despre familia sa. Are sau nu părinți și frați în viață? Dacă ei există, care este relația lui cu ei și de ce „îi ucide” în fața lumii? Dacă ei nu există, să fie absența familiei o explicație pentru violența lui? Chadwick Meade (Alex Popa) este victima perpetuă a colegilor pentru că, cel puțin în spectacol, el este vulnerabil fizic. Care e situația lui familială? Nu știm, doar îi înregistrăm teama de a primi vizita unui coleg, la fel de „defect” ca el. Nu știm dacă refuzul vine din cauza situației concrete de acasă – părinți rigizi sau abuzivi – sau din cauza evidentei sale antipatii față de colegul său. Pe Lilly Cahill (Ioana Niculae), mama „o omoară” dacă ia note mai mici decît cele maxime, afirmă ea de mai multe ori, fiind aprobată de colegi. E doar proiecția fetei sau mama sa chiar este un părinte agresiv? Cissy Franks (Ana Udroiu), fiică de profesor la Cambridge, detestă Cambridge-ul. De ce, nu știm, ea nu explică niciodată, dar lasă să se înțeleagă că ceva rău s-a întîmplat acolo. Despre familia Taniei Gleason (Teo Dincă) nu știm nimic concret, doar că tatăl ei a venit la școală cînd ea a fost agresată de un coleg. Despre Nicholas Chatman (Alex Călin) chiar nu știm nimic, în afara aerului lui de vedetă a școlii. Nici despre William Carlisle (Dan Pughineanu) nu știm, și el vulnerabil social, respins de grup și o permanentă victimă, aproape forțat să riposteze agresiunilor. Cine sînt acești copii, din ce medii vin, unde sînt familiile lor în procesul lor de maturizare și unde este școala în procesul lor de alienare și abrutizare? Erau adulții speriați și obosiți, cum îi caracterizează o elevă? De ce adulții nu intervin, de ce copiii nu implică adulții în problemele lor, de ce cele două lumi nu comunică deloc? Pentru că textul nu oferă aceste informații, spectacolul prezintă un tablou dezechilibrat, nu ne lasă să tragem o concluzie despre fenomenul bullying-ului generalizat, ale cărui cauze rămîn complet neinvestigate. Nici regizorul nu suplinește lipsa lor în mecanismul scenic pe care îl imaginează, astfel încît perspectiva rămîne incompletă, doar a copiilor, nu mai puțin puternică, dar afectată de o anume fatalitate căci dacă nu se știe ce a generat o situație, nu se știe nici cum poate fi rezolvată. Decorul configurează un loc întunecat, biblioteca școlii, imaginată ca un fel de spațiu concentraționar în care elevii funcționează după modelul deținuților – sînt supuși unor reguli și limitări ale libertății, iar între ei devin agresivi. Este aici violența o formă de revoltă, dar și un strigăt de ajutor?
Problema agresiunii și alienării tinerilor este acută (a se vedea recentele dezvăluiri despre consumul de droguri în licee), așa că oricît s-ar vorbi despre asta, mai ales în România, unde subiectul a debutat recent, nu este de ajuns. Prin urmare, spectacolul este binevenit căci publicul tînăr se va recunoaște în personajele create de actorii Teatrului Excelsior, tot mai versatili în ultima vreme coregrafic și mai ales muzical, și poate experimenta astfel apartenența la un grup/generație care se confruntă cu aceleași probleme: violența în școală, între cool și letal. Chiar dacă nu poate rezolva problemele, teatrul poate funcționa ca un grup de susținere și asta se întîmplă în Punk Rock. Cred însă că este nevoie urgentă și de măsuri care să reducă violența în școală. Dar aici, teatrul nu mai este suficient.
Oana Stoica este critic de teatru.
