Cu sau fără de cale
Peter Brook, vorbind despre tatăl său, se amuza citînd manii de colecționari englezi care acumulează cînd cutii de chibrituri, cînd lingurițe, cînd mașinuțe sau altele. Colecționari minori din cauza derizoriului alegerii lor, dar colecționari autentici, posedați de o pasiune omogenă și constantă. Satisfacția le provine din multiplicarea lui „același” fără deviere și fără ezitare. Obstinația îi definește și îi securizează. Ea se manifestă prin repetiție și fidelitate constantă. Colecționarul e maestrul și sclavul unei unice pasiuni. Abaterea de la ea îi e străină, iar consecvența deplină. Față de mașinuțe sau de obiecte patrimoniale, de lingurițe sau de arta maeștrilor, dispoziția e aceeași. O singură cale.
Amatorul, în schimb, se pierde, se rătăcește, nu-și asumă un drum și plăcerea i-o procură tocmai incertitudinea. Coerența îi repugnă și refuză similitudinea alegerilor. El vrea să se identifice ca fiind eclectic pentru că e infidel unei opțiuni unice, refractar la un teritoriu strict balizat. El se lasă purtat de dorința imediată și rapid suscitată, fără opțiune repetitivă. Refuză să-și fie propriul prizonier și se consacră unor iubiri succesive, episodice și fără posteritate. Captivat de ceea ce e „diferit”. De ceea ce îl atrage imediat și îi procură o satisfacție spontană. El nu are o cale.
Colecțiile monomaniace sînt organizate, în timp ce ansamblurile eteroclite seduc prin libertate și prin absența unei cartografii. Colecțiile sînt dispuse conform unei geometrii lizibile ce revelează identitatea proprietarului, în timp ce amatorii constituie mai degrabă cabinete de curiozități ce le reflectă indecizia.
Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.
Această antinomie o putem repera și în artă. Ea e pertinentă și ne permite să disociem artiștii care constituie și impun un univers propriu ce refuză o asemenea coerență. Mai cu seamă modernitatea a privilegiat artiștii care au reușit să-și afirme o identitate recognoscibilă revizitată la infinit. Autori ai unei lumi semnate și asumate. Giacometti și Miró, Mondrian și Modigliani – aceștia, asemeni colecționarului, definesc un teritoriu pe care îl cultivă, îl explorează și exploatează consecvent. Celebritatea le provine din această fidelitate față de un teritoriu care le e propriu și de care au sfîrșit prin a fi indisociabili. Îi recunoaștem, căci ei sînt previzibili, îi iubim, dar ne și plictisim. Putem călători în universul lor, putem aprecia o nuanță sau saluta o reușită, dar fără a ne putea rătăci nicidecum.
Opusul lor sînt artiștii la care libertatea proprie amatorului e prioritară. Ei însă nu beneficiază de o egală reputație. Sînt considerați minori și, cel mai adesea, marginalizați. Unitatea e azi etalonul de valoare și nu diversitatea. Contra acestei convingeri s-a revoltat Picasso. El ar fi putut rămîne monarhul indiscutabil al perioadei roz sau albastre, dar a refuzat o asemenea stagnare și a cultivat ruptura cu tot ce a implicat ea ca reușită sau eșec. El a vrut să se afirme ca un artist fără cale, fără o singură cale. Și a contestat spiritul timpului favorabil identităților rigide, fără fisuri și nici fracturi. Cu el se înrudește Peter Brook, care nu s-a mulțumit cu o singură variantă de teatru, care s-a metamorfozat pentru a deveni, dintr-un mare regizor, un reformator de teatru, care a explorat marele repertoriu sau a revelat farse anonime. E ceea ce deseori i s-a reproșat. Asemeni lui Picasso, Brook s-a consacrat fără încetare unor cicluri distincte, succesive, pentru a rămîne „vital”. Nici unul, nici celălalt n-a adoptat o singură cale.
O distincție merită formulată. Aceea între unitatea unui univers și persistența unui stil. Azi se privilegiază evidența unui univers, consecință a opțiunii pentru o cale constant urmată și explicit afirmată, în timp ce artiștii din secolele precedente variau temele, dar își afirmau o unitate de stil, o emblemă proprie. Tizian nu-și definește un univers, dar își afirmă o paletă. Ea îi atestă geniul unic în ciuda diversității figurilor reprezentate. Aceasta e „calea” secretă, subterană și implicită a vechilor artiști, diferită de „calea” celor moderni, explicită și restrictivă.
Evident că identificarea unei posturi, în ciuda reducției pe care o presupune și a afirmării unei identități explicite, e sursa notorietății și, pe deasupra, dispune de o valoare mnemonică particulară. Nu-l uităm în teatru pe Bob Wilson sau pe Tadeusz Kantor – în schimb, persistența spectacolelor lui Peter Stein sau Patrice Chéreau e considerabil mai modestă. Chéreau, la sfîrșitul vieții, își manifesta totuși speranța: „O voi găsi”. Regizorul „fără cale” e mai degrabă asimilat unui interpret, în timp ce opusul lui, ca Wilson sau Kantor, accede la statutul de artist. În teatru, mai cu seamă, ambele ipostaze sînt necesare căci „interpreții” îi asigură existența cotidiană, în timp ce „artiștii” îi valorizează statutul. Uneori, o modificare pe parcurs poate interveni, ca la Andrei Șerban, care a evitat să se identifice definitiv cu marca de artist proprie Trilogiei antice pentru a accepta disponibilitatea de interpret al marilor texte. Alteori intervine o incertitudine a poziției și aceasta perturbă, de exemplu, în spectacolele lui Andriy Zholdak, care se plasează la răscrucea dintre cele două ipostaze. Imprecizia e cîteodată mai seducătoare decît decizia căci ea revelează o luptă între identitate și disponibilitate. Între un univers personal și interpretarea unui text. O sfîșiere. Ca la Silviu Purcărete.
A alege și a urma o cale – aceasta-i o hotărîre cu urmări. „La șaizeci de ani am părăsit autostrada avangardelor și am luat-o pe poteca cimitirului”, spunea Kantor care, procedînd astfel, s-a impus cu Clasa moartă ca artist exemplar, unic. Apoi a continuat pe aceeași „cale” care nu s-a sclerozat și datorită decesului său brutal. Riscul există. Ca la Wilson, de altfel.
A nu avea o cale, una singură, nu înseamnă imperativ un deficit de identitate, ci, dimpotrivă, în cazurile de excepție, deschidere și libertate. Mișcare și energie fără restricții și nici imobilizare. Ca la artiștii pe care-i prețuiesc mai presus de toți, Mozart și Shakespeare.
Odată cînd, în ciuda sfaturilor lui Peter Brook, pentru a ajunge la Bouffes du Nord, teatrul său, m-am rătăcit, el mi-a spus: „George, nu trebuie să o iei la stînga sau la dreapta ca în țările de Est, trebuie să mergi drept înainte”. El asimila accidentul meu de orientare unei sechele de context politic. Se înșela… și a continuat cînd întreba un prieten: „De ce George nu are o țintă unică?”. Nu sesizase că eu am fost un amator fără de cale, nu prizonier al unei certitudini sau al identificării cu un singur model, ci un călător fără stea polară, atras de clipă și de neprevăzut. Fără altă vocație decît aceea a plăcerii de a mă recunoaște în emoția produsă de spectacole și de obiecte. De aceea nu sînt nici un colecționar, nici partizanul unui singur artist. Un Horațio dispersat, dar de fiecare dată fidel.
Cu o cale sau fără o cale… that is the question.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
