Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe Venus Actrița
● Venus in Fur, de David Ives. Regia: Elena Morar. Scenografia: Ileana Zirra. Costume: Noir Morphosis. Light design: Dragoș Mărgineanu. Cu: Silva Helena Schmidt, Richard Bovnoczki. Unteatru.
„Pentru performerii care încheie unele producții fără să fie plătiți, dar cu stres post-traumatic cauzat de regizori sadici sau impostori și aplaudați de branșă ca genialitate. Pentru dățile cînd mi s-a spus că «actorilor le place să pui biciul pe ei», pentru dățile cînd actorii chiar au vrut să pun biciul pe ei.” Aceasta este (o parte din) dedicația făcută de regizoarea Elena Morar la finalul spectacolului Venus in Fur (unteatru). Mișcarea #metoo, în care artiștii denunță abuzurile, atît ca incidente izolate, cît și ca un comportament răspîndit și tolerat în relațiile de muncă, a ajuns și în România. Mărturiile din ultima vreme ale unor artiști despre abuzuri din universitățile vocaționale, teatre și industria cinematografică sînt primii pași spre conștientizarea și igienizarea mediului toxic din aceste domenii unde astfel de comportamente – intimidare, hărțuire, umilire, șantaj, climat de frică – sînt încă acceptabile. Venus in Fur este un spectacol despre relația de putere dintre bărbați și femei în mediul artistic și are la bază un roman, Venus im Pelz (1870), al scriitorului austriac Leopold Ritter von Sacher-Masoch, după care dramaturgul american David Ives a scris o piesă (2010), transformată în film (2013) de Roman Polanski. Să le luăm pe rînd.
Romanul lui von Sacher-Masoch, publicat și în limba română (Venus înveșmîntată în blănuri, Editura Trei, 2005) este o semi-ficțiune despre relația de cuplu dominator-dominat care exprimă, de fapt, fanteziile sexuale și fetișurile (femeile îmbrăcate în blănuri) reale ale scriitorului. Imaginînd o poveste în care personajele sînt atrase de raportul de putere dintre ele, von Sacher-Masoch pretinde că „femeia, aşa cum a creat-o natura şi cum o educă actualmente bărbatul, este duşmanul lui şi poate fi numai sclava sau despotul lui, însă niciodată tovarăşa lui. Asta va putea deveni abia cînd îi va fi egală în drepturi, cînd va fi de aceeaşi condiţie cu el prin cultură şi muncă”. Relația (erotică) dintre aristocratul Severin von Kusiemski și necunoscuta Wanda von Dunajew se derulează pe baza unui contract conform căruia el devine sclavul ei, poziție în care suportă umilințe și violențe fizice, căci prin durere ajunge la extaz (asta este partea de ficțiune pe care autorul a transferat-o în viața sa reală). Doar că cel care deține în mod real puterea nu este întotdeauna cel care domină, zice von Sacher-Masoch, iar viziunea sa asupra legăturii dintre erotism și durere l-a inspirat pe psihiatrul Krafft-Ebing să inventeze termenul de masochism.
Piesa lui David Ives adaugă perechii originale de personaje un cuplu contemporan, care reface în oglindă același tip de relație. Aici, scriitorul Thomas Novachek dramatizează romanul lui von Sacher-Masoch și vrea să creeze un spectacol, deși nu are nici o experiență în regie. El se poziționează din start ca autorul total (artistul/regizorul demiurg), care controlează întregul proces de creație. Deși actrița Vanda Jordan, agitată și haotică, întîrzie la audiție, îl forțează pe „marele bărbat al teatrului” să o accepte la probă. De aici, lucrurile intră pe firul narativ original. În timp ce cei doi joacă fragmente din dramatizarea romanului, relația lor se construiește la fel ca a personajelor pe care le interpretează: dominator-dominat, jocul cu aparențele, erotism, manipulare. Ce se reliefează aici este paradigma relației profesionale în teatru, care invadează „cu naturalețe” teritoriul personal și este mai tot timpul una ierarhică, avînd bărbații în vîrful ierarhiei și femeile la bază. Piesa lui Ives pare să fi intuit mișcarea #metoo.
Filmul lui Polanski face un pas mai departe. Cum la fiecare nivel (roman, piesă de teatru, film) sînt numai două personaje, importanța lor este crucială. Regizorul o distribuie în rolul Vandei pe soția sa, Emmanuelle Seigner, și în rolul dramaturgului-regizor pe actorul Mathieu Amalric, care face din personaj un alter ego al lui Polanski (îl imită perfect). Prin urmare, filmul ia o turnură personală în contextul în care Polanski a fost acuzat de mai multe ori de viol, ceea ce l-a determinat să se mute în Franța (unde a fost acuzat din nou de alte victime) ca să scape de Justiția americană. Mi-e neclar dacă el a vrut să se disculpe prin acest film cu argumentul că „așa sînt relațiile în artă” sau și-a permis să își arate fanteziile, însă e clar că i-a plăcut să se joace cu sensurile poveștii și cu mintea spectatorului.
Regizoarea Elena Morar folosește materialul, care are deja trei niveluri de interpretare, pentru a adăuga încă unul, pe fundalul mișcării #metoo. Morar accentuează motto-ul din Cartea Iudithei: „Domnul l-a pedepsit și l-a dat pe mîna unei femei”, care capătă alt sens în contextul #metoo și al lipsei de aderență la această mișcare, pînă de curînd, în teatrul din România (spectacolul este creat în 2019). În spectacol, relația dintre Vanda (Silva Helena Schmidt), actrița care aleargă de la un casting la altul, și regizorul debutant, dar cu veleități de monstru sacru (Richard Bovnoczki), se configurează în același mod ca aceea din roman – același tip de insinuare, perfidie, exploatare a slăbiciunilor, același joc de-a șoarecele și pisica ce se mută treptat din sfera profesională în cea personală/intimă. De la apariția ei șleampătă, gălăgioasă, cam din topor (stil Eliza Doolittle din Pygmalion de George Bernard Shaw) în fața unui regizor stîngaci, dar orgolios, pînă la diva care pretinde adorație și supunere, Vanda nu are nevoie de un profesor Higgins ca să devină zeiță, ea se autopropulsează ca dominatoare și eliberează agresorul de povara puterii. Vanda/Venus pulverizează misoginismul în teatru și o face cu eleganța și cruzimea aferente statutului ei de divă. Ea își ia înapoi ceea ce cutuma patriarhală din artă i-a furat: demnitatea și auctorialitatea. Dominația masculină în teatru se conectează „natural” cu sexismul, hărțuirea și șantajul sexual, intimidarea și umilirea (femeilor). Așa că Vanda/Wanda/Venus răzbună aici simbolic artistele, răsturnînd raportul de putere dintre sexe. Dar pentru ieșirea din paradigma puterii și stabilirea egalității între sexe în mediul artistic va fi nevoie de o revoluție.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Oana Monica Nae (sus), Adi Bulboacă (jos)
