Palatul minții și palatul de păpuși

Festivalul Internațional de Teatru „Shakespeare“ de la Craiova, Ediția a XIII-a (19-29 mai) a avut două coperte interesante: 887, un spectacol de și cu Robert Lepage, și The Tiger Lillies perform Hamlet, creat de trupa britanică la prințul danez acasă. 

Spectacolul canadianului Lepage, creat în 2015 la compania sa, Ex Machina, și jucat de însuși creatorul lui, este o incursiune în memorie, între amintire și uitare, cu o continuă trecere între planul personal și cel general, între familie și politică. Spectacolul pornește de la un eveniment la care lui Lepage i s-a propus să recite pe de rost poemul lui Michele Lalonde Speak White (1968), un text împotriva dominației (cu tușe rasiste a) anglo-americanilor, exprimată prin acest „speak white” adresat quebechezilor care nu vorbeau engleză. Lepage nu reușește să rețină poezia și recurge la o tehnică de memorizare, „palatul minții”, în care conectează textul cu elemente concrete din viața personală. Incidentul devine un pretext să recupereze amintirile de familie și să chestioneze perioada de trezire a Québec-ului, anii ’60-’70, cînd provincia canadiană a înregistrat ascensiunea feminismului, lupta muncitorilor pentru drepturi și și-a afirmat identitatea prin folosirea limbii franceze, ajungînd pînă în pragul desprinderii de Canada.

887 era numărul blocului de apartamente de pe Murray Avenue din Québec City în care locuia familia Lepage, tatăl, șofer de taxi, mama, trei copii, cel mai mic fiind artistul, și bunica bolnavă de Alzheimer. Între imposibilitatea de a memora a lui Lepage și amnezia progresivă a bunicii, amintirile ies fracturate și se conjugă fragmentar pe mai multe planuri: copilăria și maturitatea lui Lepage, politica și socialul în anii ’60 și din prezent. Asta pentru că Lepage leagă copilăria sa într-o familie de muncitori de șansele pe care (nu) le-a avut ca să studieze și de prezentul în care studiile de teatru par să fie accesibile numai celor avuți. Este vorba despre clasă socială și oportunități, sugerează Lepage, iar mișcările sociale sînt generate de inegalitate și sărăcie. Aici spectacolul amintește de sociologul francez Didier Eribon (Întoarcerea la Reims) și de scriitorul Édouard Louis (Cine l-a ucis pe tata?), care au explorat universul provincial al muncitorilor francezi și modul în care precaritatea i-a determinat pe aceștia să devieze spre extrema dreapta în anii ’80.

Ce este spectaculos la Lepage ține de laturile performativă și scenografică. Singurul performer de pe scenă, el e ajutat de cîțiva tehnicieni aproape invizibili să manevreze o construcție ingenioasă, rotativă, care devine cînd casa din copilărie, cînd interior contemporan, cînd spațiu de reprezentare politică. Lepage lucrează cu figurine miniaturale – un Charles de Gaulle mititel într-o mașinuță Lincoln este aclamat de cetățeni liliputani, dar, folosindu-și smartphone-ul, artistul augmentează anumite detalii sau își proiectează propriul chip lîngă personajele miniaturale. Este un permanent joc cu dimensiunile – blocul de locuințe este înalt cît artistul, populat cu jucării și ecrane mici, dar interioarele din prezent sînt în mărime naturală în cadrul aceleiași structuri scenografice. Nu este vorba doar de virtuozitatea și ingeniozitatea manipulării și creării acestor spații și figurine, ci și de o ilustrare a modului în care funcționează memoria. Unele amintiri sînt neclare sau se reduc la un detaliu, care este supradimensionat, altele sînt complete. Jocul proporțiilor este o reprezentare a amintirilor din palatul minții. Aici, spectacolul lui Lepage se înrudește cu The Encounter al lui Simon McBurney în care performerul, și el singur pe scenă, manipula microfoane și obiecte banale pentru a crea o dramaturgie sonoră în sistem binaural.

Spectacolul de final al festivalului, The Tiger Lillies perform Hamlet, este o formulă de teatru-concert, realizat împreună cu Teatrul Republique, Copenhaga. Structura este concertistică (song/teatru/song), estetica este exacerbat teatrală, cu personaje-marionete, suspendate de sfori imense sau ale căror corpuri sînt augmentate (Polonius devine o păpușă imensă care o ocrotește pînă la sufocare pe Ofelia). Personajele sînt reduse la cele esențiale, unele create sub alte forme decît umane. De exemplu, Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă (alta decît Cursa de șoareci) în care îi manevrează ca pe niște păpuși pe Ofelia, Gertrude, Polonius și Claudius, transformîndu-i în cei doi prieteni ai săi. Tot o reprezentare este și Fantoma, un chip proiectat pe grupul personajelor aproape nude – prin urmare, imaginea se amprentează pe pielea lor. Fantoma are nevoie de trupurile altora pentru a se materializa, însă sugestia care se susține și în alte scene – Fantoma, sub forma unei voci fără trup, oprește agresiunea lui Hamlet asupra mamei sale – este că ea este conștiința tînărului prinț. Ideea se leagă de rama spectacolului – personajele sînt marionete, textul este redus la narațiune reprezentată teatral, cu tușe suprarealiste, și Martyn Jacques, clovnul dement de la The Tiger Lillies, cu a sa voce falsetto, devine un raisonneur emoțional și psihologic al personajelor, adică ocupă spațiul alocat în text lui Horatio (inexistent în spectacol). Prin urmare, în timp ce unele personaje evoluează narativ conform textului, altele se abstractizează: Guilderstern și Rosencrantz sînt personaje neîntrupate, Fantoma este conștiința lui Hamlet, iar Martyn/Horatio, vocea emoțiilor și a psihicului său. Scene emblematice sînt redate exclusiv vizual, cu elemente de acrobație – scena de dragoste dintre Ofelia și Hamlet, suspendați orizontal în aer, cea a certei dintre ei, cu Ofelia făcînd echilibristică pe spătarul de metal al patului, sinuciderea Ofeliei, care se scufundă vertical într-o apă proiectată pe fundal etc. După milioane de variante de Hamlet, Tiger Lillies găsește o nouă perspectivă în care jonglează chiar cu clișeele deja înrădăcinate ale reprezentărilor standard: prințul e lucid, pasional și blond, Ofelia e (grațioasă ca o) balerină, Gertrude, erotomană, Claudius, un burtos vicios, Polonius, un pion al puterii, Laertes nu are prea multă minte, dar are un orgoliu imens etc. Printre aceste personaje plasate într-o casă de păpuși, cei trei muzicieni de la The Tiger Lillies dezlănțuie cabaretul lor macabru, cu flagelări emoționale, care a ridicat sala în picioare.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Albert Dobrin (sus), Erick LabbÇ (jos)