Cîteva ipostaze feminine în teatrul recent
O mutație subtilă s-a produs în teatrul românesc în ultima vreme: perspectiva feminină este integrată tot mai des în spectacole și recunoscută subliminal ca parte din standardul scenic. Cîteva spectacole recente care revizitează texte, povești și personaje clasice, reimaginate în cheie contemporană, implică și perspective feminine, inexistente sau subdimensionate în versiunile originale.
Spectacolul lui Andrei Măjeri de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, Eroine, este o replică feminină a argonauților, care pornește de la textul omonim al lui Ovidius cu scrisori fictive ale unor personaje mitice feminine către partenerii lor faimoși. O comunitate de femei dezvoltă o relație de suroritate, ca răspuns la frățietatea macho autoglorificatoare a eroilor mitici, sub forma unui echipaj feminin 8+1 care navighează metaforic prin memorie și își prezintă propriile versiuni asupra poveștilor spuse de bărbați. În esență, monoloagele lor sînt scrisori de dragoste, dar nu se reduc doar la asta căci perspectivele femeilor reajustează miturile și ridică vălul de pe relațiile toxice cu starurile antichității. Nu doar Medeea (Silvia Luca) și Iason au eșuat în cuplu, sînt și alte povești edulcorate de perspectiva exclusiv masculină. Dragostea dintre Elena (Gina Pătrașcu Zamfirache) și Paris nu a fost tocmai perfectă. Prea răbdătoarea Penelopa (Creola Muncaciu), așteptîndu-l pe Ulise, aventurierul nu tocmai fidel, dar cu o mulțime de justificări pentru derapajele sale extraconjugale, își dezvăluie depresia din spatele imaginii canonice de sfîntă a căsniciei. Și tot așa cu ucigașa Fedra (Dana Bucătaru) sau cu Ariadna (Lorena Luchian), cea așa de ușor sacrificată de iubitul ei Tezeu. Dar sînt aici și personaje mai puțin cunoscute, Deianira (Lenuș Moraru), Briseida (Ella Nistor), Hipsipila (Lidia Uja), Enone (Irina Mititelu), partenere efemere abandonate de eroi, pe care i-au împărțit uneori cu ceva mai cunoscutele lor surori. Dacă argonauții căutau Lîna de Aur, eroinele își caută vocea și, în acest spectacol, chiar și-o găsesc. Măjeri reinterpretează scrisorile lui Ovidius prin filtrul moralei actuale, le raportează la normele contemporane, astfel că eroinele lui vorbesc despre relații toxice, abandon fizic și emoțional, ageism, corp și sexism, despre tarele unui patriarhat glorificat.
În Solaris, imaginat de Bobi Pricop la Teatrul Excelsior într-un decor futurist creat de Oana Micu, dominanția masculină a personajelor este fracturată echitabil. Două personaje masculine din patru se transformă în personaje feminine. Kelvin și Sartorius sînt interpretați de Camelia Pintilie și Oana Predescu, dar nu e vorba de travestiuri, ci de reinventarea personajelor într-un alt gen. Ideea aparține dramaturgului David Creig care, în adaptarea sa după romanul lui Stanislaw Lem, a încercat să spargă clișeul dominant masculin din SF-uri. Planeta Solaris are consistența nebuloasă a unui ocean de emoții cu doi sori, albastru și roșu (rațiune și simțire). Kelvin este confruntată de Solaris cu propriul său trecut afectiv. Ca om de știință, ea a lăsat cu luciditate traumele în urmă, dar cînd oceanul cu inteligență emoțională îi trimite o proiecție a fostului ei iubit, Kelvin decide să dea o nouă șansă acestei relații. Aici este o afirmare a feminității, nu prin faptul că ea alege stereotipic feminin iubirea, ci prin curajul de a risca totul pentru a obține acest lucru esențial pentru ființa umană. Sartorius, a cărei fantasmă a trecutului este mai puțin dezvoltată narativ, este o fire rațională, care își gestionează propria traumă emoțională prin refuzul de a și-o aminti. Prin afect și rațiune, cele două femei materializează natura contradictorie a celor doi sori ai lui Solaris și ridică întrebări despre ceea ce definește umanitatea.
În Platonov, adaptare de David Hare după Cehov, regizat la Teatrul Bulandra de Teodor Cristian Popescu, textul cehovian este reimaginat într-o paradigmă economică. Orice poate fi cumpărat, inclusiv o femeie. Relațiile dintre personaje sînt definite de bani, speculanții iau locul unor aristocrați prea idealiști și indolenți. Personajele nu sînt deloc măgulite de dramaturg, care nu le scutește de alcoolism și ridicol, de inerție, penibil, promiscuitate și victimizare. Platonov duce greul în text și Șerban Pavlu chiar o face bine în spectacol, dar dincolo de bețiile și machismul lui gargarisit, de poza lui de afemeiat martir, există o serie de femei care sînt nu doar victimele lui, ci și ale propriilor lor neputințe. Sașa (Silvana Negruțiu) este o femeie puternică, ce a fost complet subjugată de Platonov cînd a luat-o, surprinzător, de soție. Sașa moare pentru că inimaginabilul (ei) s-a produs. Sofia (Daniela Nane) se mulțumește să fie misterioasă și să se comporte ca și cum i se cuvine totul. Dar cea mai puternică femeie este Anna (Rodica Lazăr), frumoasă, plină de viață, o femeie educată într-o lume de mediocri și grobieni, prea inteligentă pentru a deveni soție-trofeu, dar suficient de rațională încît să își dea seama că nu are șanse să se salveze din faliment dacă îi refuză pe bărbați, fie ei și niște samsari de joasă speță. Anna distruge și ea oameni, are doza ei de libertinaj și este o reflexie feminină a lui Platonov. Dar în cadrul economic pe care îl impune textului David Hare, Anna este o femeie care trebuie să supraviețuiască financiar într-o lume în care resursele aparțin bărbaților. Cine are bani are putere, așa că Anna funcționează într-un patriarhat care nu o ucide, dar îi menține, prin precaritate, dependența de bărbați.
Una dintre cele mai clare imagini ale feminității este cea a mamei (Natalia Călin) trăgînd sisific după ea, la propriu, casa (decorul) din spectacolul lui Radu Afrim de la TNB, Repetiție pentru o lume mai bună. Paul (Marius Manole), un bărbat de vîrstă mijlocie, trebuie să-și gestioneze relația cu tatăl (Marius Bodochi) degradat fizic și mental, față de care are sentimente contradictorii ca urmare a unei traume din copilărie, care îi va altera antieroului la maturitate relațiile cu femeile. Cu toate că aici domină masculinitatea, chiar și vulnerabilizată de nevroze personale, la baza spectacolului pare a sta această imagine a mamei ca „locomotivă” a universului domestic. O sugestivă punere în ramă a tiparului desuet al feminității locale.
Oana Stoica este critic de teatru.
