„Teatrul devine o necesitate cînd acompaniază trăirea și gîndirea” – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER

Publicat în Dilema Veche nr. 935 din 10 – 16 martie 2022
„Teatrul devine o necesitate cînd acompaniază trăirea și gîndirea” – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg

Arta teatrală, în această perioadă, a fost crunt lovită de lipsa interacțiunii cu publicul. Au apărut forme hibride, teatrul online, de pildă, în care artistul a devenit și actor, și regizor, și scenarist, chiar și scenograf. Credeți că, dacă ai o specializare într-o direcție, poți să fii 100% bun și în altele, fără să te erijezi în ceva pentru care, de fapt, nu ai o pregătire temeinică?

Independent de pandemie, cred că, deși astăzi trăim o perioadă de specializare cruntă, pentru mine, artistul nu poate să fie niciodată limitat doar la o arie artistică. Artistul, prin definiție, creează. Este, dacă vreți, precum acei oameni care erau capabili odinioară să-și planteze singuri ogorul, să-și vindece animalele, să-și clădească o casă, să facă toate acele acțiuni necesare în procesul supraviețuirii.

Teatrul, din nașterea lui, este o formă de adunare a tuturor artelor – arta scrisului, a mișcării, actorie, pictură, muzică. Gîndirea artistică teatrală înseamnă să iei toate „cioburile”, care odată au fost un întreg, și să recreezi acel „tot”, acea poveste inițială. Căci fiecare artist are o poveste pe care trebuie s-o spună și o face căutînd cea mai bună formă de expresie. Noi transportăm în noi toate informațiile vieții, toate episoadele pe care le trăim, dar și pe cele pentru care n-am avut curajul să traversăm strada. În noi există și trăitul, dar și netrăitul – povestea a ceea ce ar fi putut să fie. Iar artistul povestitor ia și trăitul și netrăitul, le topește într-un conținut și le dă o formă – iar această formă, pentru a fi autentică, trebuie simțită, în muzică, text, imagine. Țin minte că, în facultate, în Israel, am avut un profesor care preda un curs de estetică și care, vorbindu-ne de anumite etape istorice în politica lumii, ne exemplifica cum același fenomen era văzut în moduri și forme diferite, fie de un pictor, fie de un compozitor, de un actor sau de un sculptor.

Cu alte cuvinte, în artă nu există impostură?

Impostura are o conotație negativă și de aceea arta și impostura se exclud reciproc, pentru că arta este bazată pe afirmativ, pe pozitiv, pe iubire, pe o incapacitate de a face ceva rău. Or impostura este tocmai negarea acestui pozitiv, negarea creației. Dacă vorbesc cu un artist care vrea să se exprime într-o anumită direcție, dar nu are aptitudinile necesare, mă concentrez să-i descopăr acel miez bun de la care poate porni o căutare autentică. Cu alte cuvinte, nu-l voi considera un impostor, ci mai degrabă un căutător. Căci arta despre asta este, despre căutare. E important ca actul creator să fie transcendental limitelor umane, fizice, emotive, să vrei să fii altcineva, mereu mai bun, mai aproape de esență. Artistul trebuie să meargă înspre libertatea de a-și spune povestea cum o simte mai bine, de a o da mai departe publicului, astfel încît să miște ceva, să realizeze o transformare. Vorbind despre teatru, un spectacol reușit este atunci cînd publicul nu încheie seara de teatru cu aplauze, ci continuă în sine povestea de pe scenă. O ia cu el mai departe.

Vorbind despre public și aplauze, în România pare a fi o cutumă ca la finalul spectacolului să se aplaude în picioare, ovaționînd, fie că a fost un spectacol magistral, fie unul mediocru. Fiindcă ați montat spectacole în întreaga lume, credeți că publicul de teatru diferă de la o țară la alta?

Bineînțeles, fiecare dintre noi vrea să fie admirat și iubit, iar publicul oferă acea iubire prin aplauze. Însă nu poți fi iubit de toată lumea, tot timpul. Mie nu-mi plac aplauzele, pentru că fenomenul teatral n-ar trebui limitat prin finalul marcat de aplauze. El trebuie să meargă dincolo de momentul cînd cade cortina. Cît despre public, e greșit să generalizăm, să etichetăm publicul din România, publicul din Franța sau publicul din Statele Unite. Să nu uităm că, în primul rînd, o diferență o face chiar partea economică. Pe cînd în alte țări doar cei cu bani își permit să meargă la marile spectacole, aici aproape oricine își poate permite.

Revenind însă la publicul din România și la primul meu contact, imediat după Revoluție, cu acest public, pot spune că a fost surprinzător, căci nu am găsit un public temător, ancorat în comoditate. Nu erau „spectatori”, cuvînt care implică pasivitate, ci erau niște căutători. Cînd am venit în țară am montat Au pus cătușe florilor, un spectacol avangardist din toate punctele de vedere. Iar publicul a reacționat incredibil. Bineînțeles, vorbim despre un public aflat în siajul Revoluției – plasat încă în nevoia de schimbare, un public care își dorea altceva, dorea noutatea. Astăzi, publicul acela nu mai există, s-a „așezat” pentru că știe ce își dorește. Unii vor clasic, alții avangardist. Pe scurt, nu cred că poți defini un public în funcție de țară, îl poți defini doar în funcție de context, de perioadă. Poți vorbi de perioada Revoluției, dar și de cea a tehnologiei, a vitezei, cînd un spectacol de două ore, static, cu mult text, nu mai are eficacitatea noilor modalități de comunicare. Ce aștept eu de la un public? Curiozitatea! Vreau să înțeleagă că fenomenul teatral nu e o marfă și nu e un divertisment. Dacă nu înțelegem asta, teatrul moare.

Ați mai afirmat, în cîteva rînduri, că teatrul moare. La ce vă referiți, mai exact?

Dacă privim teatrul ca pe o afacere, ca pe o formă comercială, îl omorîm. Dacă îl privim ca pe o formă de divertisment, îl omorîm. Economic, e drept, teatrul nu există în sărăcie, dar nici în apatia tînguirii că nu există bani. Teatrul trebuie să găsească modalități de a exista. Pandemia a fost o nouă lovitură – dar arta capitulează? Se uită care e scopul teatrului, supraviețuirea prin creație, despre care nici nu se vorbește. Boccaccio scrie Decameronul, în care un grup de oameni fuge de la Florența la Pisa ca să scape de ciumă. Șeherezada povestește o mie și una de povești, ca să rămînă în viață. Soljenițîn povestea că deținuții din lagăre „treceau prin ziduri” cînd cineva spunea o poveste care îi făcea să iasă din rolul pasiv al ascultătorului și să se identifice ca fiind personajele acelei povești. Teatrul este o poveste concepută de om ca să treacă peste momentele grele ale vieții, o poveste care creează o realitate alternativă, care te ridică peste limitele banalității cotidiene.

Vorbind despre cotidian, cum vedeți dumneavoastră dramaturgia românească?

Este un capitol destul de greu, căci implică mult dezinteres. Dacă ne uităm doar la Caragiale, este un autor dramatic total necunoscut în străinătate. De ce? Pentru că nu a fost nimeni interesat să-l traducă și să-l promoveze. În România este încă văzut ca fiind cel mai mare dramaturg român, iar asta pentru că tindem să idealizăm trecutul și să ignorăm prezentul. E drept, am avut dramaturgi buni și am avut actori mari... însă ne oprim aici, la contemplarea nostalgică a trecutului? Vorbim încontinuu despre mîndria de a fi român – însă în ce anume constă această mîndrie? La ce ne raportăm cînd o declarăm? Doar la trecut?

În România, azi, nu se mai creează dramaturgii, și nu mă refer doar la educație, dar și la căutarea lor. Tocmai pentru că nu sînt vizibili, oamenii au impresia că o piesă scrisă de un autor român nu este bună. Cine e vinovatul? Cel care nu vrea să-i descopere și să-i promoveze. Potențialul unui dramaturg nou este de 20%, însă poate fi crescut pînă la 100%, dacă îi oferi o șansă. Teatrele ar trebui să aibă burse pentru dramaturgi, în timpul cărora aceștia să ia contact direct cu scena, să învețe arta dramatică. Dacă un dramaturg cîștigă un concurs, nu e suficient să-i montezi o dată o piesă și să te oprești aici. De vreme ce îl premiezi, o faci pentru că are potențial, deci trebuie luat în vizor – cum valorifici mai departe acel potențial? Dramaturgia înseamnă pulsul societății, or cum poți transmite mai bine acest puls în afara granițelor, dacă nu o încurajezi din interiorul țării?

Cînd am fost director de teatru în Canada, mă întîlneam cu dramaturgi și în primul rînd aveam o discuție despre societate, despre cum o vedeau, despre cum o înțelegeau. Apoi, despre ce subiect ar vrea să scrie și de ce ar vrea să fie montat la un anumit teatru. Găseam o temă comună, apoi începea o investigație care implica multe aspecte ale vieții trăite în mijlocul comunităților despre care voiau să scrie.

Iar asta are legătură și cu faptul că ne plîngem că tinerii nu mai merg la teatru – ei pot fi „prinși” de subiecte care îi privesc în mod direct, pe care le trăiesc în viața reală, iar dacă le aduci acele subiecte pe scenă, cu siguranță îi vei apropia. Căci teatrul devine o necesitate cînd acompaniază trăirea și gîndirea, cînd simți că în urma unui spectacol ieși transformat, îmbogățit.

Țin minte că m-a întrebat cineva, la un moment dat: cum ați vrea să iasă publicul de la spectacolul dumneavoastră? I-am răspuns că aș vrea să-l văd schimbat. Că aș vrea să-l văd cum, ieșind în hainele elegante, purtate la spectacol, începe să ridice gunoiul de pe stradă.

interviu realizat de Stela GIURGEANU

p 17 2 jpg
Singurătate
Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine.
951 17 Breazu jpeg
Capsule de timp
Considerate atunci prea bizare, vor fi lansate, din nou, 30 de ani mai tîrziu, devenind un fel de dioramă a felului în care a putut naviga o fabuloasă formație uitată a anilor ’80 prin soundscape-ul începutului deceniului următor.
951 21 Pavilionul SUA   Simone Leigh jpg
Laptele viselor la Veneția
Ediția din acest an nu e, din fericire, grandioasă și nici sentimentul de parc de distracție nu mai e la dispoziția ta, ca pînă acum.
TIFF anunță Sunscreen jpg
Organizatorii TIFF anunță prima ediție SUNSCREEN, un nou festival de film la Constanța
Între 8 și 11 septembrie, spectatorii din Constanța vor putea urmări pe marele ecran zeci de filme de succes și se vor bucura de întîlniri cu invitați speciali din lumea filmului.
p 16 Pdac Iamandi jpeg
Jurnalele (bombardării) Berlinului
În goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă.
p 17 2 jpg
Pe holurile facultății
Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.
950 17 Audio1 jpg
Contra naturii
Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.
p 21 Portretul lui Novalis,1943 jpg
Victor Brauner, vizionar, magician și alchimist
Începînd cu anii 1939-1940, creația pictorului este influențată de literatura romantică și de ezoterism, îndreptîndu-se cu deosebire către scrierile lui Novalis în care artistul consideră a fi găsit ecoul propriei sensibilităţi.
Piața Unirii din Cluj Napoca   Foto Nicu Cherciu jpg
Spectatorii sînt așteptați la un eveniment impresionant, care ia startul în Piața Unirii din Cluj-Napoca
Pînă pe 26 iunie, cel mai mare eveniment cinematografic din România va aduce în orașul recent desemnat UNESCO City of Film peste 350 de proiecții.
p  15 The Plains jpg
21 de drame
Dacă veniți la cea de-a 21-a ediție de TIFF exclusiv pentru filme, iată 21 de titluri care s-ar putea să vă placă.
949 16 freemnas schimbare png
Noaptea alegerilor
Votul e o iluzie, nimic nu se va schimba pentru visători & imigranți.
p 17 jpg
Ciclon
Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.
949 17 Breazu jpg
Perspective și traume
De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.
Al Tomescu jpg
Alexandru Tomescu cîntă „Anotimpurile” lui Vivaldi
„Anotimpurile” lui Vivaldi sînt interpretate la Sala Radio de apreciatul violonist Alexandru Tomescu, în concertul ce închide stagiunea Orchestrei de Cameră Radio.
Film Food 2022 jpg
TIFF 2022: Cine de 5 stele inspirate din povești de pe marele ecran, la Film Food
Secretele celor mai apreciate bucătării ale lumii și poveștile oamenilor care îndrăznesc să testeze limitele convenționalului se întorc în secțiunea Film Food la Festivalul Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca), dedicată cinefililor pasionați de experiențe culinare inedite.
p 23 Georges Clarin jpg
Teatrul de odinioară, scrinul femeilor
Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.
948 16 sus Romila jpg
Poetul și moartea
Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată.
948 16 jos SAxinte jpg
Logica vieții, nervurile poeziei
Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.
948 17 1 foto Albert Dobrin jpg
Palatul minții și palatul de păpuși
Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.
948 15 afis craiova jpg
WhatsApp Image 2022 06 03 at 19 12 39 jpg
Sala Radio 8 iunie 2022 jpg
Concert Mozart / Haydn la Sala Radio
Miercuri, 8 iunie 2022, de la ora 19:00, veți avea ocazia de a asculta la Sala Radio un concert Mozart / Haydn prezentat de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Gheorghe Costin.
EducaTIFF 2022 png
TIFF lansează opționalul de educație cinematografică pentru elevi
Programul EducaTIFF continuă să se dezvolte la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie).
947 16 sus BAS jpeg
Maimuțe, muzică și baseball
Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia, ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de „unheimlich” care a devenit marca autorului nipon.

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.