„Teatrul devine o necesitate cînd acompaniază trăirea și gîndirea” – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Arta teatrală, în această perioadă, a fost crunt lovită de lipsa interacțiunii cu publicul. Au apărut forme hibride, teatrul online, de pildă, în care artistul a devenit și actor, și regizor, și scenarist, chiar și scenograf. Credeți că, dacă ai o specializare într-o direcție, poți să fii 100% bun și în altele, fără să te erijezi în ceva pentru care, de fapt, nu ai o pregătire temeinică?
Independent de pandemie, cred că, deși astăzi trăim o perioadă de specializare cruntă, pentru mine, artistul nu poate să fie niciodată limitat doar la o arie artistică. Artistul, prin definiție, creează. Este, dacă vreți, precum acei oameni care erau capabili odinioară să-și planteze singuri ogorul, să-și vindece animalele, să-și clădească o casă, să facă toate acele acțiuni necesare în procesul supraviețuirii.
Teatrul, din nașterea lui, este o formă de adunare a tuturor artelor – arta scrisului, a mișcării, actorie, pictură, muzică. Gîndirea artistică teatrală înseamnă să iei toate „cioburile”, care odată au fost un întreg, și să recreezi acel „tot”, acea poveste inițială. Căci fiecare artist are o poveste pe care trebuie s-o spună și o face căutînd cea mai bună formă de expresie. Noi transportăm în noi toate informațiile vieții, toate episoadele pe care le trăim, dar și pe cele pentru care n-am avut curajul să traversăm strada. În noi există și trăitul, dar și netrăitul – povestea a ceea ce ar fi putut să fie. Iar artistul povestitor ia și trăitul și netrăitul, le topește într-un conținut și le dă o formă – iar această formă, pentru a fi autentică, trebuie simțită, în muzică, text, imagine. Țin minte că, în facultate, în Israel, am avut un profesor care preda un curs de estetică și care, vorbindu-ne de anumite etape istorice în politica lumii, ne exemplifica cum același fenomen era văzut în moduri și forme diferite, fie de un pictor, fie de un compozitor, de un actor sau de un sculptor.
Cu alte cuvinte, în artă nu există impostură?
Impostura are o conotație negativă și de aceea arta și impostura se exclud reciproc, pentru că arta este bazată pe afirmativ, pe pozitiv, pe iubire, pe o incapacitate de a face ceva rău. Or impostura este tocmai negarea acestui pozitiv, negarea creației. Dacă vorbesc cu un artist care vrea să se exprime într-o anumită direcție, dar nu are aptitudinile necesare, mă concentrez să-i descopăr acel miez bun de la care poate porni o căutare autentică. Cu alte cuvinte, nu-l voi considera un impostor, ci mai degrabă un căutător. Căci arta despre asta este, despre căutare. E important ca actul creator să fie transcendental limitelor umane, fizice, emotive, să vrei să fii altcineva, mereu mai bun, mai aproape de esență. Artistul trebuie să meargă înspre libertatea de a-și spune povestea cum o simte mai bine, de a o da mai departe publicului, astfel încît să miște ceva, să realizeze o transformare. Vorbind despre teatru, un spectacol reușit este atunci cînd publicul nu încheie seara de teatru cu aplauze, ci continuă în sine povestea de pe scenă. O ia cu el mai departe.
Vorbind despre public și aplauze, în România pare a fi o cutumă ca la finalul spectacolului să se aplaude în picioare, ovaționînd, fie că a fost un spectacol magistral, fie unul mediocru. Fiindcă ați montat spectacole în întreaga lume, credeți că publicul de teatru diferă de la o țară la alta?
Bineînțeles, fiecare dintre noi vrea să fie admirat și iubit, iar publicul oferă acea iubire prin aplauze. Însă nu poți fi iubit de toată lumea, tot timpul. Mie nu-mi plac aplauzele, pentru că fenomenul teatral n-ar trebui limitat prin finalul marcat de aplauze. El trebuie să meargă dincolo de momentul cînd cade cortina. Cît despre public, e greșit să generalizăm, să etichetăm publicul din România, publicul din Franța sau publicul din Statele Unite. Să nu uităm că, în primul rînd, o diferență o face chiar partea economică. Pe cînd în alte țări doar cei cu bani își permit să meargă la marile spectacole, aici aproape oricine își poate permite.
Revenind însă la publicul din România și la primul meu contact, imediat după Revoluție, cu acest public, pot spune că a fost surprinzător, căci nu am găsit un public temător, ancorat în comoditate. Nu erau „spectatori”, cuvînt care implică pasivitate, ci erau niște căutători. Cînd am venit în țară am montat Au pus cătușe florilor, un spectacol avangardist din toate punctele de vedere. Iar publicul a reacționat incredibil. Bineînțeles, vorbim despre un public aflat în siajul Revoluției – plasat încă în nevoia de schimbare, un public care își dorea altceva, dorea noutatea. Astăzi, publicul acela nu mai există, s-a „așezat” pentru că știe ce își dorește. Unii vor clasic, alții avangardist. Pe scurt, nu cred că poți defini un public în funcție de țară, îl poți defini doar în funcție de context, de perioadă. Poți vorbi de perioada Revoluției, dar și de cea a tehnologiei, a vitezei, cînd un spectacol de două ore, static, cu mult text, nu mai are eficacitatea noilor modalități de comunicare. Ce aștept eu de la un public? Curiozitatea! Vreau să înțeleagă că fenomenul teatral nu e o marfă și nu e un divertisment. Dacă nu înțelegem asta, teatrul moare.
Ați mai afirmat, în cîteva rînduri, că teatrul moare. La ce vă referiți, mai exact?
Dacă privim teatrul ca pe o afacere, ca pe o formă comercială, îl omorîm. Dacă îl privim ca pe o formă de divertisment, îl omorîm. Economic, e drept, teatrul nu există în sărăcie, dar nici în apatia tînguirii că nu există bani. Teatrul trebuie să găsească modalități de a exista. Pandemia a fost o nouă lovitură – dar arta capitulează? Se uită care e scopul teatrului, supraviețuirea prin creație, despre care nici nu se vorbește. Boccaccio scrie Decameronul, în care un grup de oameni fuge de la Florența la Pisa ca să scape de ciumă. Șeherezada povestește o mie și una de povești, ca să rămînă în viață. Soljenițîn povestea că deținuții din lagăre „treceau prin ziduri” cînd cineva spunea o poveste care îi făcea să iasă din rolul pasiv al ascultătorului și să se identifice ca fiind personajele acelei povești. Teatrul este o poveste concepută de om ca să treacă peste momentele grele ale vieții, o poveste care creează o realitate alternativă, care te ridică peste limitele banalității cotidiene.
Vorbind despre cotidian, cum vedeți dumneavoastră dramaturgia românească?
Este un capitol destul de greu, căci implică mult dezinteres. Dacă ne uităm doar la Caragiale, este un autor dramatic total necunoscut în străinătate. De ce? Pentru că nu a fost nimeni interesat să-l traducă și să-l promoveze. În România este încă văzut ca fiind cel mai mare dramaturg român, iar asta pentru că tindem să idealizăm trecutul și să ignorăm prezentul. E drept, am avut dramaturgi buni și am avut actori mari... însă ne oprim aici, la contemplarea nostalgică a trecutului? Vorbim încontinuu despre mîndria de a fi român – însă în ce anume constă această mîndrie? La ce ne raportăm cînd o declarăm? Doar la trecut?
În România, azi, nu se mai creează dramaturgii, și nu mă refer doar la educație, dar și la căutarea lor. Tocmai pentru că nu sînt vizibili, oamenii au impresia că o piesă scrisă de un autor român nu este bună. Cine e vinovatul? Cel care nu vrea să-i descopere și să-i promoveze. Potențialul unui dramaturg nou este de 20%, însă poate fi crescut pînă la 100%, dacă îi oferi o șansă. Teatrele ar trebui să aibă burse pentru dramaturgi, în timpul cărora aceștia să ia contact direct cu scena, să învețe arta dramatică. Dacă un dramaturg cîștigă un concurs, nu e suficient să-i montezi o dată o piesă și să te oprești aici. De vreme ce îl premiezi, o faci pentru că are potențial, deci trebuie luat în vizor – cum valorifici mai departe acel potențial? Dramaturgia înseamnă pulsul societății, or cum poți transmite mai bine acest puls în afara granițelor, dacă nu o încurajezi din interiorul țării?
Cînd am fost director de teatru în Canada, mă întîlneam cu dramaturgi și în primul rînd aveam o discuție despre societate, despre cum o vedeau, despre cum o înțelegeau. Apoi, despre ce subiect ar vrea să scrie și de ce ar vrea să fie montat la un anumit teatru. Găseam o temă comună, apoi începea o investigație care implica multe aspecte ale vieții trăite în mijlocul comunităților despre care voiau să scrie.
Iar asta are legătură și cu faptul că ne plîngem că tinerii nu mai merg la teatru – ei pot fi „prinși” de subiecte care îi privesc în mod direct, pe care le trăiesc în viața reală, iar dacă le aduci acele subiecte pe scenă, cu siguranță îi vei apropia. Căci teatrul devine o necesitate cînd acompaniază trăirea și gîndirea, cînd simți că în urma unui spectacol ieși transformat, îmbogățit.
Țin minte că m-a întrebat cineva, la un moment dat: cum ați vrea să iasă publicul de la spectacolul dumneavoastră? I-am răspuns că aș vrea să-l văd schimbat. Că aș vrea să-l văd cum, ieșind în hainele elegante, purtate la spectacol, începe să ridice gunoiul de pe stradă.
interviu realizat de Stela GIURGEANU
