Pasărea-derviș
● Cel mai bun copil din lume. Text și regie: Alina Șerban, consultant artistic: Andrei Măjeri, asistent regie și consultant dramaturgie: Vera Surățel, costume: Cristina Milea, decor: Miruna Bălașa, coregrafie: Răzvan Rotaru, video: Boroka Biro & Cătălin Rugină, muzica: Lucas Dario Molina, sunet: Ștefan Azaharioaei, lumini: Roxana Docan, foto afiș: Bogdan Dincă. Un proiect al Asociației Untold Stories, co-finanțat de Primăria Capitalei prin ArCuB, produs de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB în colaborare cu UiPath Foundation. TNB.
„Mă bucur că nu m-am născut în sclavie. Să mă vîndă proprietarul în licitații de oameni și să ajung departe de mama. Mă bucur că nu m-am născut nici în Holocaust, să ajung în trenurile alea…” Așa începe recenta premieră de la Teatrul Național din București, Cel mai bun copil din lume, un one-woman-show autobiografic al actriței și regizoarei rome Alina Șerban. Prin istoria personală, Alina Șerban face o demonstrație a rasismului antirom latent și explicit din societatea românească. De multe ori, impactul acestui rasism este atît de puternic asupra etnicilor romi încît este preluat și internalizat la nivelul comunității sub forma lipsei de valorizare personală.
În acest spectacol sînt două premise importante care se conectează. Una vizează faptul că acesta este primul spectacol al TNB în care creatoarea (text, regie, interpretare) este romă, lucru care deschide o discuție despre semnificația cuvîntului „național” din denumirea instituției, cu referire la perspectiva etnică. Adică ce areal de acoperire are TNB ca instituție reprezentativă pentru o națiune multietnică? O altă premisă este faptul că, în spectacol, perspectiva asupra identității rome și a rasismului antirom aparține unei artiste rome. Autoreprezentarea vine în legătură directă cu o discuție amplă legată de legitimitate în artă. Cine are dreptul să vorbească despre probleme sau să interpreteze personaje care aparțin unor grupuri sau comunități (etnice, sexuale, religioase etc.), altele decît majoritatea? În ce măsură reprezentarea acestora pe scenă și asumarea discursului în numele lor de către persoane din majoritate pot fi considerate inadecvate, chiar ofensatoare pentru cei în cauză? (Un exemplu din altă sferă decît cea etnică – Royal Shakespeare Company a anunțat că va produce un spectacol cu Richard al III-lea în care personajul titular, diformul rege, va fi jucat de Arthur Hughes, un actor cu dizabilități.)
Alina Șerban este singurul copil al unei familii de romi. Traseul ei este sinuos, de la copilăria marcată de sărăcie, într-un spațiu aproape impropriu locuirii, cu mama absentă în urma unei condamnări și tatăl decedat timpuriu, la studiile la Londra, la Royal Academy of Dramatic Art, și premiile internaționale pentru actorie și regie de film. În spectacol există o continuă glisare între vocea narativă, cerebrală, analitică, a cărei perspectivă este dinspre prezent spre trecut, și personajul teatralizat: Alina copil, Alina adolescentă, Alina studentă, Alina artistă. Și aici sînt două constante importante, una pozitivă, un curaj revigorant, aproape incredibil, de a îndrăzni acolo unde i se spune continuu că nu poate accede, dublat de rezistența la multiplele lovituri pe care le primește din exterior. Și aici apare cealaltă constantă, negativă, rasismul antirom care se manifestă în formule variate la nivelul instituțiilor (școală, Poliție, Justiție, asistență socială etc.) și la nivel personal, în interacțiunea directă cu oamenii. De la „Ne-a venit o cioară în clasă”, reacția copiilor cînd se mută la o școală nouă, pînă la „Sigur tu n-ai intrat pe locurile pentru romi?”, reacția colegilor de la UNATC, cînd a fost admisă la Facultatea de Teatru. O reacție directă, agresivă, disprețuitoare și una condescendentă, care-i devalorizează succesul. Ambele atitudini o însoțesc continuu în România și asta mă face să cred că spectacolul de la TNB, în ciuda prezentării unui destin de succes, vorbește, de fapt, despre înfrîngere.
Ca să explic mai bine, ar trebui să fac din nou apel la două elemente. Unul este legat de cea mai puternică scenă din spectacol, în care Alina Șerban încarnează un personaj mitologic (mai bine zis mitologizat), gotic, o superbă pasărea neagră, cu o rochie (penaj) – pelerină amplă (excelentă lucrarea Cristinei Milea). Printr-un dans asemănător celui executat de derviși, la fel de hipnotic, ea se conectează, în transă, cu identitatea ei personală și cu istoria traumatică a etniei sale. Pasărea neagră, o ființă misterioasă și temută, este o cioară. Al doilea element important aici este un spectacol anterior, tot autobiografic, al Alinei Șerban. Declar pe propria răspundere (2011), regia David Schwartz, care vorbea despre asumarea identității rome după ce fusese negată, chiar vehement, în anii copilăriei, cînd tendința era de a se asocia cu majoritatea, inclusiv prin eforturi de albire a pielii. Reacția ei, instinctivă, de negare a identității etnice este consecința rasismului internalizat, iar conștientizarea și asumarea identității, la 16 ani, reprezintă un pas esențial spre maturizare și autovalorizare, dar și o dovadă a conștientizării rasismului societății și al comunității însăși. Acel spectacol era unul al victoriei, al afirmării identității. Spectacolul de acum este, din acest punct de vedere, unul al înfrîngerii. După ce face studii universitare (singura din familie) și se afirmă ca actriță, după alte studii la Londra și New York, după filme în care joacă sau pe care le regizează (Singură la nunta mea – pentru care primește patru premii internaționale pentru interpretare –, Gipsy Queen, Bilet de iertare – un film pe care l-a și regizat despre despre sclavia romilor, pe aceeași temă a făcut și spectacolul Marea rușine), la revenirea în țară continuă să se confrunte cu rasismul cotidian. „Ce pot să fac mai mult?” – replica ei de final are răceala bisturiului. Ce ar fi putut face mai mult ca să oprească rasismul?
Cel mai bun copil din lume se joacă nu doar pe scena TNB, ci și în școli și comunități rome din Capitală. Pentru comunitatea romă, spectacolul poate fi vindecător căci oferă un exemplu de ieșire din cercul vicios al stigmatizării și precarității. Pentru ceilalți, majoritari sau nu, el poate constitui o lecție căci ne lipsesc informațiile obiective despre istoria și prezentul romilor. Pentru toți, este un îndemn la empatie.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: B. Dincă (sus), F. Ghioca (jos)
