Shakespeare și avatarurile puterii
Sînt reputate piesele shakespeariene unde protagonistul accede la putere prin strategii perfide și asasinate morbide: doar călcînd pe cadavre el urcă progresiv pe treptele ascensiunii la tron. Richard al III-lea e figura emblematică a acestui proces criminal ce face din el un exemplu a cărui posteritate a fost reperată în istoria contemporană căci Jan Kott, cel dintîi, l-a asimilat dictatorului moscovit, teribil și sanghinar, Stalin. Devorat de un apetit insațiabil, Richard refuză orice interdicție la succesiune și progresează ineluctabil către țelul ultim. (El își are ca echivalent, deși nu atît de complex, pe Claudius, regele adulter din Hamlet). Ultima versiune am văzut-o în spectacolul admirabil semnat de Andrei Șerban, cu Marius Manole în rolul principal. Dar cîți alți Richarzi n-am admirat și întîlnit în viață… De altfel, un film al lui Al Pacino se intitula tocmai Căutîndu-l pe Richard, grație unor interviuri și discuții cu actori și regizori care s-au confruntat cu malversațiile eroului machiavelic. Celălalt personaj e Macbeth. El se afirmă mai întîi ca erou pe cîmpul de luptă, ca războinic ce-și cîștigă legitim onorurile și încrederea regelui care-i devine oaspete. Sub impactul soției, apetitul de putere se declanșează și, în inima nopții, Macbeth sfîrșește prin a-și asasina oaspetele de vază pentru a-i sustrage coroana. Aici intervin mai puțin manipulările lui Richard și predomină impulsul brutal suscitat de lady Macbeth, dublu malefic. Textul a cunoscut nenumărate eșecuri care s-au explicat prin consecințele unui blestem provocat de dezvăluirea unor secrete de vrăjitorie. Între timp s-au impus cîteva reprezentații ieșite din comun, cea din urmă fiind semnată de Alessandro Serra, care a tratat tragedia shakespeariană ca pe un spectacol înscris în tradiția arhaică a Sardiniei marcate de obscuritate și agitație sonoră. Un spectacol de o intensitate extremă, rar atinsă pe o scenă în ultimii ani. Intitulat Macbettu, el va fi prezent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Nu-l ratați.
Richard al III-lea și Macbeth sfidează orice interzicție, ucid, încalcă regulile ospitalității pentru a-și atribui puterea ultimă. Opusul lor e Richard al II-lea căruia, pentru motive legate de exercitarea aleatorie și iresponsabilă a puterii, i se va impune o abdicare involuntară. Decădere ultimă, înfrîngere fără soluție de salvare. Richard nu decide el însuși părăsirea puterii, ci este exclus de la exercitarea ei pe fondul unei suferințe clamate melancolic, al unei sfîșieri care îi conferă o umanitate ce-l distinge de toți monarhii shakespearieni. Ariane Mnouchkine, Deborah Warner sau Felix Alexa au semnat versiuni memorabile ale acestei abdicări forțate.
Regi sînt numeroși la Shakespeare, regi care își asumă funcția cu autoritate și zel, ca Henric al V-lea, sau se modifică total cînd se confruntă cu responsabilitatea noului statut, ca Percy, ce-l părăsește pe Falstaff și tinerețea agitată pentru a asuma demn rolul istoric ce-i revine. Dar ei interesează mai puțin pe planul gîndirii politice căci sînt regi în acord cu statutul lor incontestabil. Ei confirma stabilitatea funcției.
Între cele două extreme citate – crima pentru putere sau părăsirea ei – se detașează o ipoteză intermediară. Ea e sursa unor sfîșieri dramatice, a unor revelații dureroase, a unor modificări nebănuite. Acestea sînt consecințele abdicării voluntare pentru motive personale. Lear se impune ca exemplul cel mai flagrant. Epuizat de exigențele puterii, el o abandonează și decide împărțirea acesteia între cele trei fiice: consecințele acestui gest, o știm, vor fi devastatoare. Un alt exemplu ce poate fi citat e abandonul puterii de către ducele vienez Vincentio din Măsură pentru măsură, care adoptă o astfel de opțiune pentru a-și testa colaboratorul cel mai fidel, Angelo, care disimulează abil pulsiunile dictatoriale ce-l agită. Puterea vacantă revelează apetituri nebănuite, dezorganizează statul și societatea. Ea e o eroare. Iar Shakespeare, implicit, reclamă respectarea puterii ca sursă de echilibru a regatului. Abandonul îi e funest.
Un caz aparte îl constituie Prospero din Furtuna, pe care a pus-o în scenă recent Alessandro Serra la Torino. Toate spectacolele văzute exaltă dimensiunea magică și umană a lui Prospero, dar uită un detaliu esențial. Prospero se desprinde și el deliberat de putere, lăsînd-o la îndemîna fratelui său Antonio, pentru a se consacra practicilor care îl seduc, lectura, magia. În numele lor, el își neglijează funcția de monarh și sfîrșește exilat pe o insulă. Acesta-i prețul plătit. Prospero e un Lear nesancționat, dar înrudit cu regele nefericit. Abandonul deliberat al puterii nu rămîne niciodată fără consecințe. Însă, mai cu seamă, el dezvăluie acea part maudite, obscură și ascunsă a omului, căreia doar autoritatea îi impune tăcere și supunere. Fără de stăpîn, ea se manifestă flagrant și perturbă ordinea morală a lumii.
Un motiv asociază textele puterii, motivul somnului. Somnul pe care și-l pierde Macbeth și somnul răvășit de fantomele victimelor care, în ultima noapte, îl vizitează pe Richard, somnul ce produce confuzii și derutează în Furtuna. Somnul shakespearian e asociat confuziilor suscitate de jocurile puterii. El dezvăluie culpabilități sau trezește apetituri. El nu e inocent.
Prospero e ultimul mare rol imaginat de Shakespeare. El e un alter ego al artistului care își ia rămas-bun. Cîți n-am văzut!… Demult, acum o jumătate de secol, Gheorghe Leahu la Timișoara, apoi George Constantin, genial și derutant, căruia Prospero i-a servit de inegalabil adio propriu. Ilie Gheorghe, care și-a exprimat fără rezervă apetitul pentru imaginarul magic propriu ce-l definea. Mai recent, Marcel Iureș, melancolic și îndepărtat de treburile lumii, practica o magie care nu-l consola. Apoi, în anii ’80, marele Tino Carraro făcea din Prospero dublul regizorului, Giorgio Strehler, care-și formula prin această asimilare flagrantă testamentul teatral grație unui spectacol memorabil, plasat sub semnul magiei scenice, din alte vremuri, rudimentară și nostalgică. Și, în sfîrșit, enigmaticul Sotigui Kouyaté a fost distribuit în Prospero de Peter Brook în numele originii sale africane, singurul loc unde magia își mai exercită încă puterea. Prospero poartă o dublă pecete, aceea a unui actor și totodată a unui regizor.
Celalalt pol îl reprezintă Ariel, spiritul ce-și servește stăpînul cu devoțiune, dar și apetit de eliberare. Cel mai perfect Ariel a fost întruchipat în spectacolul lui Strehler de Giulia Lazzarini, un Ariel aerian și imaterial, coregrafic și ludic. Ariel e un test de imaginație regizorală. În spectacolul lui Alessandro Serra, el își execută sarcinile cu devoțiune, dar fără ca spectacolul să-i fi găsit o soluție de reprezentare convingătoare, cu excepția ultimei scene cînd, patetic, el invocă iertarea lui Prospero care, de acum încolo singur, se îndreaptă spre „libertate”, ultim cuvînt scris de Shakespeare.
Furtuna lui Alessandro Serra alternează constant obscuritatea și ceața, creînd o ambiguitate ce își are ca alternativă evidentă platoul gol, suport neutru, pe care evoluează actori cînd poetici, cînd derizorii. O lume stranie, o lume în care regi uzurpatori se întîlnesc cu regi derizorii, o lume grotescă unde puritatea și impuritatea coabitează. O lume shakespeariană unde Prospero nu-și mai găsește locul și o părăsește fără regrete. Împăcat. O lume pe care, poate, doar cuplul de tineri logodnici, Miranda și Ferdinand, o va răscumpăra.
Avatarurile puterii confirmă extinderea universului shakespearian care asociază contrariile extreme, restituind astfel complexitatea relației cu o funcție ce cristalizează cînd o ordine, cînd o dezordine sub impactul celor care o dețin legitim sau, dimpotrivă, o doresc fără reținere. Cei care vor puterea distrug echilibrul lumii, iar cei care o abandonează nesiliți sînt cei care suscită dezvăluirile funeste ale vidului. Totul se joacă între dorința unui tron și oboseala de a-i asuma pînă la capăt obligațiile.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
Foto: ©Ciminaghi/Piccolo Teatro Milano (cover), ©Alessandro Serra (restul fotografiilor)
