Zonă de întuneric
● Manifesto (Rusia, 2022), de Angie Vinchito.
Proiectat la Cahul grație unei inițiative a excelentului Festivalului Moldox, a cărui ediție cu numărul opt s-a încheiat acum cîteva zile, documentarul Manifesto a reprezentat unul dintre highlight-urile evenimentului. Construit din arhivele vii, în continuă expandare, ale TikTok-ului, filmul mătură actualitatea vastă din sistemul de învățămînt rusesc, trecînd de la banalul drum către școală la o spirală neagră de violență pe care nimic nu o anunța. Nu e nevoie să fii la curent cu ce se întîmplă acolo, și nici măcar să ai gust pentru filmul de montaj: imaginile filmului sînt arhisuficiente pentru a se impune cu o forță de neuitat, trasînd conturul unui hău alcătuit din materialul cel mai putred și mai intens al contemporanului.
În felul în care, venit de nicăieri („Angie Vinchito” este, evident, un pseudonim), Manifesto pîrjolește hălci întregi de mefiență și ignoranță cu privire la Rusia „profundă”, o țară neștiută aflată departe de știrile zilei, filmul se achită de una dintre cele mai arzătoare misiuni ale genului documentar: aceea de a constitui un mănunchi de vești ajunse pînă la noi de departe. Scormonind prin reel-uri, această nouă formă maxim de eficientă și de obsedantă a audiovizualului, filmul triază prin desișul tot mai gros și mai confuz al producției actuale de imagini, apoi pune pe masă rezultatul acestui periplu de sorginte conradiană prin web: un crescendo de nebunie, apt să dea seamă despre posibilitățile mediilor (indiciu: sînt infinite). Dar reușita documentarului merge dincolo de un simplu rechizitoriu la adresa Rusiei – dimpotrivă, Manifestopare un jet fierbinte de informație, mai interesat să prezinte neutru, să înfățișeze, decît să acuze. Nimic „manifest” în conținutul acestei colecții de imagini: sarcina de a trage concluzii îi revine spectatorului, parcă într-o ocheadă adusă marelui défricheur de imagini care a fost Harun Farocki, un observator cu atît mai fin cu cît s-a ferit întotdeauna să decripteze reducționist mecanismele vizuale ale momentului.
Desigur, totul, în Manifesto, e mai spontan – și mai rudimentar – decît atît. Imaginile curg pe ecran în neștire, catalizate de acest „mai mult și mai mult” al agresiunii pe care îl descriu, de la abuzuri în sala de clasă la atacuri armate pe holurile școlii. E vorba că imaginea, democratizîndu-se, a devenit omniprezentă și și-a descoperit noi straturi de visceralitate care mută mereu stegulețele roșii ale imoralității și inacceptabilului un pic mai departe. Cunosc puține filme mai răscolitoare în elanul lor de a ajunge acolo unde nu s-a ajuns niciodată – adică în punctul în care „luarea de vederi” devine sinonimă cu moartea: o moarte posacă, fără paiete și fără restart. De la copiii care depun mărturie prin filmulețele lor la copiii care își înscriu corpurile o ultimă dată pe ecranul telefoanelor – cazul adolescenților sinucigași Denis Muraviov și Katerina Vlasova, care încheie filmul cu un montaj de-a dreptul paroxistic –, filmul deschide un front contradictoriu în care definiția de lucru a imaginii este iar și iar revizuită: între document și show, între arest al timpului și flow, Manifesto este un concentrat electric despre puterea tot mai dezlănțuită a imaginii în mișcare, capabilă să documenteze, să reveleze, ba chiar și să creeze evenimente, într-o micșorare galopantă a distanței dintre subiectul și obiectul filmării, dintre realitate și spațiu virtual. Live-ul – această nouă temporalitate a simultaneității duse la extrem – e cel care colapsează orice întîrziere salvatoare, făcînd din noi voyeuri cu normă întreagă.
Mi se va reproșa că filmul caută cu tot dinadinsul senzaționalul și teribilul, iar această goană după șoc și groază e abjectă. Voi răspunde că, din moment ce aceste imagini plutesc deja în lichidul amniotic al Internetului liber, cinema-ul ne este dator – își datorează sieși, istoriei sale – cu deplasarea lor pe un ecran mare. Căci în momentul proiecției, ele nu mai sînt doar content amorf publicat în neștire – ele devin borne ale vizibilului, și ca atare merită să fie examinate cu seriozitate în impactul lor asupra sensibilităților actuale (indiciu: e mare). În cele mai terifiante momente ale sale, Manifesto ne îngheață sîngele în vene și pentru că, fără a-și sublinia didactic intențiile, ne arată totuși cît de mult din această cultură vizuală e tributară unor forme de cinema care, văzute și mai ales inspirate din aerul timpului, au tras o linie în umanitatea noastră: ajunge să îi urmărim pe acești Bonnie și Clyde dintr-un sat rusesc, personaje mai pline decît modelele lor din istorie, fiindcă au de partea lor înregistrarea în timp real, perfect conștienți de greutatea simbolică a imaginii.
Copiii sînt cei care au produs toate cadrele filmului. Așa-numiții nativi digital își transformă viața într-un documentar fără sfîrșit și bruiază, astfel, orice demarcație teoretică între realitate și imagine. E de văzut dexteritatea acestora, care preiau din zbor gestul elementar de a îndrepta camera către ceva sau pe acela, consecutiv, de a monta. Efectele acestui nou regim de existență, în care fluxul de imagini cu care luăm contact devine ca o a doua piele, nu pot fi anticipate cu totul. Dar un film ca Manifesto este aici pentru a ne transmite că nu ne mai putem întoarce privirea: pînă și un scurt plonjeu în adîncul lor – nici 70 de minute de proiecție – se dovedește de-a dreptul vertiginos, aruncînd un palier întreg de cinema obtuz și arogant în irelevanță.