Puncte de vedere

# Im toten Winkel (Germania-Turcia, 2023), de Ayșe Polat.

Făcînd apel cu voluptate la tehnologia de ultimă oră, Im toten Winkel reprezintă deopotrivă un tratat despre fascinația stranie a noilor imagini în mișcare și o constatare asupra omniprezenței lor, care nici măcar nu mai miră. Totul, în film, are de a face, sub o formă sau alta, cu această producție audiovizuală care – de la camere de supraveghere la înregistrări cu telefonul – nu doar că ne punctează ici-colo viețile, ci le acompaniază, le prelungesc în virtual, le conferă straturi nebănuite de complexitate. În fond, m-aș hazarda să spun că un film precum acesta – ce reia aceeași poveste din trei puncte de vedere distincte – nici nu ar mai merita făcut în absența acestui balet nervos cu aparatura audio-video. Im toten Winkel nu vorbește decît marginal – și parcă din obligație – despre acest „pluriperspectivism”: inima filmului începe să bată cu adevărat doar în miezul acestei stări de paranoia permanentă, în care a privi și a fi privit pe și printr-un ecran constituie noua dimensiune fundamentală a umanității.

Există în film pistoale, răpiri și urmăriri – întregul arsenal uzual al thriller-ului. Însă adevăratul gadget, cel care face și desface destinele acestei povești, este camera de filmat, indiferent de forma pe care o ia – de la aparatul unei echipe de documentariști din Germania, veniți să realizeze portretul unui avocat controversat dintr-o provincie turcească, la smartphone-urile cu care sînt dotați interlopii care dau tîrcoale locului. Prea puțin pasionant în devoalarea tuturor acestor comploturi, filmul se dovedește mult mai proaspăt atunci cînd trebuie să instaureze un climat al suspiciunii generalizate, în care fiecare îl bănuiește pe celălalt de intenții necurate, și de aceea e nevoit să îl filmeze pe ascuns, în caz de ceva. De la aparate de filmat introduse în genți găurite la telefoane care filmează peste marginea buzunarului de la piept, Im toten Winkel desfășoară geografia unui spațiu modulat de imaginea video, cu atît mai amenințător cu cît se află prins în bucla unei înregistrări continue.

Între pixelii ecranului și elemente supranaturale, filmul vorbește în legea lui despre conspirații, conștient parcă de faptul că lucrurile se schimbă în aceeași măsură în care, de bună seamă, rămîn de neclintit. O demonstrează o secvență aparent anodină precum aceea în care, plecați la drum cu un mort în mașină, mafioții în cauză sînt opriți de un inevitabil control de poliție. Dar filmul nu se avîntă totuși pe făgașul previzibil al cronicii sociale, ci se lasă mai degrabă în voia acestui proteism formal care face din narațiune terenul propice unui asamblaj de formate. Im toten Winkel devine, astfel, un soi de palimpsest în care cadre-portret și cadre „documentare”, imagini de tip CCTV și compoziții studiate contribuie la conturarea unui thriller mai convențional decît s-ar crede. În această pistă falsă constă, de fapt, o posibilă învățătură despre noua vîrstă a imaginii – o vîrstă haotică și lipsită de ierarhii – chemată să îmbrace un conținut imuabil, modificat-și-nu-prea la contactul cu acest înveliș actualizat.

Căci dincolo de peripețiile sale mai mult sau mai puțin interesante, filmul propune o căutare formală. Ba chiar aș zice că, cel puțin în prima parte, cînd încearcă să emuleze, cu un grad de reușită variabil, estetica unui film documentar (de fapt, a unui making of al unui documentar), filmul devine de-a dreptul formalist, de parcă această iluzie a registrului, această mimare de suprafață a autenticității, ar fi scopul său principal. Pînă la final, Im toten Winkel se menține extrem de atent cu forma, cu repetițiile și coincidențele, intrările și ieșirile camerelor și ecranelor care sfîrșesc prin a se călca pe bătături, într-o semi-cacofonie a surselor. Ca atare, filmul s-ar putea să aibă mai puține de spus despre Turcia provincială a prezentului – cea a orașelor mici aparent abandonate în decădere și criminalitate – și mai mult despre o stare globală a rețelelor virtuale și a aparaturii care, sub aura emancipatoare, ne înlănțuie într-o obligație a conectivității. 

Mereu online, mereu în vizor: dacă Im toten Winkel nimerește această tonalitate a angoasei existențiale, e pentru că face din protagoniștii săi oameni-marionetă lipsiți de viață privată, aflați întotdeauna în bătaia camerei video și hăituiți într-un cyber-coșmar care nu cunoaște sfîrșit. E parte din meritul lui Ayșe Polat că transformă cea mai uzuală experiență contemporană – aceea a „luatului de vederi” – în noua sursă de combustibil a unui vechi truc al cinematografului: suspansul voyeurist. Între David Cronenberg și Michael Mann, acest thriller turcesc sună prea adevărat – prea, într-adevăr, „documentat” – pentru a fi expediat în căsuța inofensivă a filmelor de gen.

Im toten Winkel va fi proiectat în cadrul Festivalului de Film „Cinepolitica”, pe data de 20 mai.

Victor Morozov este critic de film.