O dispariție
● Nana (Franța, 2011), de Valérie Massadian.
Debutul în lungmetraj al cineastei Valérie Massadian este o experiență stranie și melancolică, în care lumina naturală a soarelui filtrat de pădure se împletește cu tragismul surd al existenței de toate zilele. Puține lucruri se întîmplă în film – un porc este omorît și pîrpălit; o fetiță își petrece ziua plimbîndu-se și citind povești alături de mama sa; mama dispare subit, iar fetița rămîne singură –, dar toate capătă o aură bîntuitoare, de parcă semnificația lor ar transcende barierele realității prozaice de lîngă noi. Nana este un film care mobilizează atenția și răbdarea: un suspans se creează la tot pasul prin alăturarea cadrului lung și a lipsei de acțiune. Suspans discret, care n-are nimic de-a face cu bomba hitchcockiană plasată sub masă, trimițînd în schimb către o stare de apăsare continuă – semn al unui film mic (68 de minute) care se consumă în anticipația unui mare eveniment ce nu va veni niciodată. Tensiunea aceasta este aproape indisociabilă de un sentiment de plenitudine, care transformă fiecare cadru într-o invitație de a privi cu grijă. Filmul ajunge astfel să își îmbrățișeze spațiul modest de desfășurare, luînd forma unui inventar de buzunar al schimbărilor de lumină, al nuanțelor de verde din peisaj, al sunetelor neidentificabile de la apus.
Există un motiv pentru care acest proiect formal minimalist și oarecum monocord reușește să „treacă” fără să aducă a manierism sau program. El ține, bineînțeles, de mizanscena filmului, deopotrivă despuiată – redusă la strictul necesar al unei aparaturi sărăcăcioase – și aflată în controlul situației. Massadian cadrează ca și cum ar fi amplasat trepiedul în primul loc care i-a ieșit în cale, în aceeași măsură în care permite apariția unei arhitecturi elaborate. De fapt, în ciuda parti-pris-ului foarte clar, filmul e măturat de o mare libertate, vizibilă mai cu seamă în remarcabila ușurință cu care acești amatori învestesc cadrul cu puterea lor de fascinație, cu elanurile lor de gest concret – uciderea porcului are forța unui ritual păgîn în cheie minoră, cu-atît mai halucinant și mai crud cu cît bunicul (Alain Sabras) pare să-l execute într-o deplină complicitate cu camera, de care știe să uite – și cu lungile lor intervale de muțenie.
Sub privirea lui Massadian, viața la fermă se poartă de la un cap la altul sub semnul iluminării profane, fiecare acțiune căpătînd un aer de sărbătoare sau de trivialitate – e totuna, atîta vreme cît acest univers pare să fi existat cu mult dinainte ca ochiul nostru de spectator să dea buzna în el și continuă să existe cu aceeași indiferență suverană față de exterior, răspunzător doar în fața propriilor legi nescrise, aidoma legilor orașului și totuși altele. Din acest decalaj de percepție – cu localnicii care operează o mică rutină pentru supraviețuire și cu spectatorul care caută să vadă reacția camerei la contactul cu purceii de lapte care nu stau o clipă locului sau cu măreția pădurii neatinse de bocanc –, filmul extrage o liniște primordială, care ne invadează și rămîne cu noi mult după țîșnirea genericului. Se joacă aici ceva la limita supralumescului, ceva ce amintește de naturalismul primitiv al unui Bruno Dumont și de grația monstruoasă a simfoniilor vizuale ale unui Philippe Grandrieux, cu societățile lor șocante și telurice, care exsudau teamă și atracție.
În comparație cu ei, privirea lui Massadian e mai blîndă – ea știe să extragă mici efuziuni din cotidianul ușor aiuritor al Nanei (Kelyna Lecomte), care pare că se desfășoară într-un dispreț total pentru coerență, înlocuită de o bolboroseală hazlie și de neînțeles. Însă această fetiță nu reprezintă, în film, doar tropul copilașului gingaș care e de ajuns să respire pentru a emoționa durabil. Dimpotrivă, Nana e o ființă a contradicțiilor și a instinctului, care servește, simultan, pentru a așeza lumea pe baze noi, permanent interogate. Spuneam mai sus că filmul evită orice atitudine programatică în măsura în care nu pare animat de aspirația de a spune o poveste rotundă – fetița care pune mîna pe fermă și o întoarce cu susul în jos, de pildă –, ci de dorința de a atinge o intensitate rece a cadrului, de a explora o formă de animalitate, de a institui un mic playground de nebunie în mijlocul unei lumi arhaice cu contururi date. Pariul e reușit, chiar dacă acest surplus aproape religios cuibărit în cadru pare să aparțină, deja, unei vîrste revolute a imaginii: în epoca noastră, el constituie un îndrumar fertil despre ce se poate obține cu un minimum de mijloace pus în slujba unei autoare care știe să privească pînă înspre consecințele ultime ale celor mai mici gesturi.
Nana este disponibil pentru vizionare pe MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
