Celălalt pe care-l adoram

# Marx può aspettare (Italia, 2021), de Marco Bellocchio.

Zgîrcit cu efectele și reținut cu forma, documentarul Marx può aspettare face pariul plonjeului într-un hău negru din biografia marelui cineast Marco Bellocchio, folosindu-se de un minimum de mijloace. Însă devine repede evident faptul că, departe de limpezimea aproape naivă a metodei – interviuri tip talking heads cu membrii numeroasei sale familii, care încearcă să deslușească mizele și rațiunile unui eveniment sumbru din trecutul lor –, filmul este dispus să mobilizeze un parcurs emoțional deloc minimalist pentru a-și atinge ținta. Într-adevăr, Bellocchio se dovedește suficient de abil pentru a da impresia unei candori bătrînești, în aceeași măsură în care permite și filmului să se hrănească din supapa maladivă pe care o deschide dintr-un fel de masochism.

Evenimentul în cauză privește moartea lui Camillo, fratele geamăn al lui Marco. În 1968, acesta și-a pus capăt zilelor la nici treizeci de ani împliniți, fără ca nimeni din frații și surorile lui să poată anticipa sau măcar explica motivul acestui gest. Ca investigație, Marx può aspettare nu are cum să fie altfel decît dezamăgitor: dacă acei tineri de odinioară n-au fost în stare să propună măcar în imediatul morții o autocritică sinceră a fiecăruia în parte cu privire la acest eveniment, cu siguranță că nici bătrînii excentrici în care s-au transformat nu o vor face. În fapt, ce uimește la filmul lui Bellocchio este remarcabila complezență a fraților: parcursul sinuos al lui Camillo este retrasat prin aluzii rigide la „nonconformismul” său, la incapacitatea lui de a se adapta, într-o suită de fraze care nu repun în chestiune nici măcar de dragul jocului locul nombrilist din care vorbesc. Privind documentarul, e ca și cum o lume străveche – de pildă, una a așteptărilor stricte asupra a ceea ce ar trebui să presupună faptul de a te naște bărbat – reînvie prin chipurile mîncate de timp ale acestor bătrîni. Mai mult decît despre Camillo, acesta este un film despre mîndria de a te afla în tabăra supraviețuitorilor.

Unul dintre frați face la un moment dat o aluzie la orientarea sexuală a lui Pasolini și a lui Visconti, cineaști-far ai anilor ’60 în Italia: această aluzie la cultura gay a epocii nu este doar fugitivă, ci și expediată parcă paranoic – deși acest om, surprins de fotografiile și filmele de familie în toată grația unui corp zvelt și frumos, în grija pentru apariție și în delicatețea ce merge în răspăr cu restul chipurilor mai severe care îl înconjoară, ar fi putut aparține în mod plauzibil acelei lumi. Nu e vorba că ar fi așa în mod categoric – sau că relația sa complicată cu o femeie căreia i s-a pierdut urma ar fi fost doar un paravan de ochii lumii: e vorba că această alteritate a sexualității rămîne punctul orb niciodată explorat de aceste figuri pline de certitudini. Ca un hors-champ inevitabil și totuși evitat, în care diferența ar fi putut fi valorizată altfel, nu taxată drept slăbiciune din partea unei priviri normative.

Cu toate acestea, Marx può aspettare rămîne un film găurit, incapabil să se închidă rotund. Tocmai aceste goluri îl smulg din apatia unui format televizual și îl fac neașteptat de răscolitor. Cine era acea iubită a lui Camillo – și cum se face că sora ei se dovedește singura care zgîlțîie puțin carcasa protectivă a familiei Bellocchio, subliniindu-i inacțiunea și lipsa de sensibilitate? Ar fi fost poate mai mult de săpat într-acolo: filmul persistă în a se coagula ca un rezultat al unui experiment deloc împăcat cu concluziile la care a ajuns, și ca atare mai tot timpul pe defensivă. Perspectiva regizorală e cea care organizează totul: în cele mai emoționante momente ale filmului, Bellocchio presară între înregistrările recente cadre culese din filmografia sa întinsă pe decenii, ilustrînd – cu o forță mai convingătoare, căci mai subtilă, decît toate vorbele irosite în acest documentar – cariera artistică a unui om care, deși nu s-ar zice, a fost de-a dreptul bîntuit, mîncat pe interior de acel eveniment tragic. Întotdeauna protejat de alibiul ficțiunii, dar și asumat în explorarea sa autobiografică, Bellocchio revine repetat la acea „scenă primitivă”, încercînd să o izbăvească prin artă. 

Într-un fel, Marx può aspettare e gestul final, definitiv, care închide o buclă și omagiază un destin – dar, cu gravitatea sa explicită și tezele ușor inadecvate, el nu mai aduce doar cu un pas final: el pare, dintr-odată, un pas prea mult. Pasul care, vrînd să prelungească misterul prin elucidare, îl distruge din greșeală. Și oare ce justifică această desfășurare de forțe – această intruziune a noastră, ca spectatori, în biografia unui om chinuit –, cu excepția faptului că Bellocchio e un cineast stimat? Poate acționa prestigiul unui autor asemenea unei carte blanche cu trimitere către orice subiect, chiar și cel (nepermis de) intim? Orișicum, există o stîngăcie la mijloc, ca și cum nu înțelegerea compensatorie a lui Camillo s-ar urmări aici, ci somnul lipsit de griji al celor care, profitînd de indulgența cinema-ului, se achită de suspiciunea că și-au uitat fratele.

Marx può aspettare este disponibil pentru vizionare pe MUBI.