Telefilmul Revoluției
● Libertate (România, 2023), de Tudor Giurgiu.
În plină epocă post-adevăr, Tudor Giurgiu și echipa lui aleg să spună „Stop!” și să dea timpul înapoi pînă la începutul anilor 2000, cînd „Cine a tras la Revoluție?” era, încă, o întrebare plauzibilă. Nu atît o revenire la origini – Revoluția ca moment T0 al încordării relației dintre cinema și televiziune, intrate deodată în concurență –, cît o mică excursie într-un timp mai puțin haotic, cînd un film putea fi doar un film, la adăpost de actuala explozie audiovizuală. Adică o formă neproblematică, condimentată cu puști, pistoale și femei suferind după bărbați, în urma căreia să plecăm spre casă cu pofta vizuală astîmpărată.
Cu Libertate, Giurgiu a declarat că speră să reactualizeze subiectul Revoluției în rîndul tinerilor. Miză care sună mai degrabă a așteptare deșartă, într-atît de evident e că, prinși între două reel-uri și un Marvel mult mai strident-spectaculare, tinerii – această marotă passe-partout – pur și simplu nu au ce extrage din acest film. Sau dacă au, acel ceva nu e, de bună seamă, vreo reprezentare subtilă sau inovatoare a momentului decembrie ’89, ci luarea la cunoștință a faptului că, înainte de Libertate, au existat deja filme extraordinare pe această temă. Altfel spus, acest titlu nu umple un gol, ci reprezintă un film în plus.
Anticipez un reproș legat de faptul că ignor ținta manifestă a filmului lui Giurgiu. Cum ar veni, stelele Michelin (Videograme dintr-o revoluție, de Harun Farocki și Andrei Ujică), mîncarea delicioasă, de calitate (Hîrtia va fi albastră, de Radu Muntean) și fast food-ul pot conviețui bine-mersi. Nimic mai adevărat. Numai că, atîta vreme cît aceste preparate audiovizuale vin la același preț, avem tot dreptul să vedem ce funcționează și ce nu în pachetul propus, și-apoi să facem media. Ține, cu alte cuvinte, de un bun-simț deontologic să remarcăm cum, între personajul lui Paul Ipate din Hîrtia... și cel al lui Ștefan Iancu din Libertate – două roluri de tineri entuziaști, care descoperă pe propria piele violența confuză a revoluției –, se cască abisul care separă marile idei scenaristice de scurtăturile convenabile. Libertate, în sensul acesta, e într-adevăr un film despre prezent: nimic mai hilar decît teleportarea acestui „gen Z” naiv și luminos, care scoate pe gură cuvinte urîte precum „securist” sau „milițian”, în miezul unei insule de beznă morală.
Giurgiu face parte din categoria acelor cineaști români nostalgici după ceva ce nu a existat niciodată: filmul autohton à la Hollywood. Mai credibil decît ifosele artistice ale unui Boss (Bogdan Mirică, 2023), el realizează în Libertate un telefilm cinstit, dar epigonic, în care Revoluția Română pare o realitate la fel de împămîntată pe străzile sibiene ca și invaziile extraterestre. Libertate visează la băi de mulțime și băi de sînge și, în lipsa unui buget mai generos și a unor artefacte de epocă mai copioase, se descurcă cu ce are la îndemînă. În fond, dintre toți cei care au tatonat subiectul, Giurgiu e cel mai direct – cel mai puțin reflexiv – cînd vine vorba de dialogul cu acest imaginar revoluționar (teatru de război, armament cu ghiotura, morți și răniți) pe care în acele zile televiziunile globale l-au propagat mișelește, cu bună știință. Rezultă o suită de secvențe cu pac-pac și cameră bîțîită pentru efect (se înțelege că nu se înțelege nimic). Desigur, acest haos vizual, care ascunde un montaj cum nu se poate mai aproximativ, își construiește un alibi din dezordinea revoluționară pentru a ne servi adrenalină la kil.
În fond, ce deranjează e teribila monotonie tonală a filmului. De la un capăt la altul, acesta e ticsit de secvențe în care indivizi se inflamează și ajung să se răstească unul la celălalt, din nou și din nou. Sărăcia aparatului conceptual ne face să ieșim din film digerînd aceeași narațiune generică și senzaționalistă cu care am și intrat. Revoluția pare un spectacol care nu cunoaște hors-champ, contraplan, negație: e cel mult pretextul unei pornografii dezumanizante. Dar ea este, neîndoios, și un pretext publicitar. Căci, așa cum reiese și din trailer-ul care inventariază nume cunoscute, Libertate e o reclamă abia mascată la adresa actorilor români. Prea puțin contează că partiturile ce li se oferă sînt supărătoare în universalitatea lor clișeistică: filmul se construiește ca o defilare de chipuri recognoscibile, un portofoliu colectiv în vederea unui casting viitor.
Ajunge, pentru a ne convinge de acest lucru, să ne aplecăm iarăși asupra comparației (inevitabile, dar și injuste) cu predecesorul remarcabil regizat de Radu Muntean. Acolo, Andi Vasluianu juca rolul unui „țigan” confundat cu un terorist arab și prins în jocul unui hazard absurd, din care se evapora la capătul unor văicăreli oportuniste, potrivite cu arbitrariul acelei nopți. Aici, Vasluianu e celebrul-actor-Vasluianu-în-rolul-unui-potentat, iar ambele dimensiuni, cea de vedetă și cea de personaj, sînt la fel de importante (mai sînt ca el, în diferite posturi, Iulian Postelnicu, Laurențiu Bănescu și alții). Fără sprijinul unor idei dramaturgice, senzația e că aceste figuri sînt lăsate de izbeliște și nevoite să vorbească în nume propriu, într-un straniu ecou cu această masă de anonimi ținuți captivi la Revoluție, preț de o lună, în bazinul de înot sibian. Libertate e prea absorbit de propriul look conform cu epoca – limita facilă a filmelor istorice convenționale – pentru a se mai preocupa de miezul său găunos, populat de cadre care se prăbușesc unele peste altele.
Libertate rulează în cinematografe din 6 octombrie.
Victor Morozov este critic de film.
