Gangster poznaș
● L’Innocent (Franța, 2022), de Louis Garrel.
Cu L’Innocent, cel mai complex film al său, nu-l mai putem considera pe Louis Garrel drept simplu entertainer nesătul de prim-planuri. Actorul-devenit-regizor trebuie că înțelege prea bine cum la baza oricărui gest burlesc – această radicală expunere în văzul lumii – se află o doză sănătoasă de ego umflat. Dar tocmai acest narcisism se poate să fi permis, de la Chaplin la Moretti, o priză directă cu elementele lumii, din care s-au născut cîteva adevăruri notabile, care necesitau un contact direct, periculos. Cum lumea filmului a devenit din cale afară de complicată, plină de pulsiuni contradictorii care ne atacă în neorînduire, misiunea comicului – mediator fizic între ecranul proteiform și sala tot mai goală – este astăzi cum nu se poate mai ingrată: găsirea unui punct fix din care să poată rosti două sau trei lucruri despre corp, umor, morală și alte fluxuri care circulă prin societate la un moment dat.
N-ar fi fost greșit să vedem pînă acum în Louis Garrel un epigon decomplexat al tatălui său Philippe. Ideea turnajului ca reuniune de familie – cu riscul și catharsis-ul aferente – i-a dat tîrcoale celui dintîi încă de la început, cînd – în Les deux amis (2015) sau în L’Homme fidèle (2018) – se întrebuința în partituri dulcege față în față cu partenera momentului. Se împleteau aici nu doar un mimetism fără consecință și o deriziune poate prea conștientă de sine, ci și o reală plăcere de a bricola ficțiuni mîzgîlite pe șervețel, frînturi de gînd care să nască povești miraculoase, elucubrații în jurul nimicului, care trădau totuși voluptatea gestului creator.
Cu L’Innocent, Garrel își parchează alter ego-ul – acest bărbat în permanență buimac și mofluz, aterizat cu viața lui tihnită în miezul celor mai neverosimile pățanii – în dreptul unui heist movie: se pune la cale un jaf față de care personajul nostru se opune cu atît mai vehement cu cît știe că nu are sorți de izbîndă, apoi, cu neîndemînarea sa cronică, tot el sfîrșește, cum-necum, prin a salva ziua. Rînd pe rînd romanță cu parfum și thriller dezamorsat, plot-ul conceput în colaborare cu romancierul Tanguy Viel este suficient de isteț încît să știe că, de la statura sa, nu are multe de zis despre realitate – în aceeași măsură în care nimic din ficțiune nu îi este străin.
În fond, Garrel știe că, de la un punct al istoriei cinema-ului încolo, a inventa a început să însemne tot mai mult – vorba poetului – a reinventa. De unde și ideea judicioasă a filmului, despovărat de datoria de a ne convinge de adevărul a ceea ce vedem, că pînă și narațiunile – în această eră eco-friendly – au de cîștigat dacă sînt reciclate. Ce anume? În primul rînd, viteza: filmul are dezinvoltura de a ne purta din ocheadă cinefilă în ocheadă cinefilă, de la Hitchcock la Jacques Tati, încredințat în capacitatea privitorului de a umple el însuși golurile prin apel la memoria culturală. Apoi – după ce începutul imprevizibil lasă loc unui traseu clar delimitat –, o doză de onestitate, un fel de a-ți asuma că nimic nu mai poate fi acum văzut decît a doua oară.
Garrel nu e un cinic. Ca orice personaj burlesc, simte că este atins în adîncul ființei pînă și de cea mai mică nedreptate a lumii. Corpul i-a devenit sedentar – departe de noi cascadoriile keatoniene –, dar are în schimb avantajul tehnologiei: unul dintre gagurile grozave ale filmului îl arată urmărindu-și persoana de interes grație unei aplicații de trackuit patrupedele. Altminteri, filmul își preia seva vitală din această energie minoritară tipică seriei B, în care inventivitatea formală – singura posibilitate de a masca sărăcia bugetelor – bate palma cu o concizie a tonului care exclude emfaza. Sigur, e greu de stabilit dacă nu cumva și această apetență pentru filosofii fertile născute din prozaismul materialului de pornire este tot o postură construită cu un ochi pe efecte. Dar dacă asta este, atunci Garrel e un bun artizan.
Generozitatea filmului pentru astfel de asocieri favorizate de absurdul situațiilor e molipsitoare. În economia jafului, Garrel și prietena lui sînt nevoiți să joace rolul unui cuplu care se destramă dureros pentru a capta atenția unui șofer de camion, punere în abis aproape școlărească a meșteșugului de actor – și îl joacă atît de bine, prinși undeva între miza strategică a momentului și intensitatea încărcăturii dramaturgice, încît ajung să amestece realitatea și scenariul prestabilit. Filmul gîndește aici, fără lăudăroșenie, identitatea dintre „arta actorului” și minciuna utilă: nu doar că există o doză de histrionism în fiecare dintre noi, gata să scoată capul la lumină pentru a ne scoate din necaz, dar s-ar putea ca actorul – cu deformarea sa profesională (Garrel o știe cel mai bine) – să fie cel mai machiavelic dintre oameni. O morală modestă despre viața care imită arta (dar nu așa era și Hamlet?), împachetată într-un film care știe să-și folosească abil așii din mînecă.
L’Innocent rulează în cinematografe.
Victor Morozov este critic de film.
