Teatru de război

● Kampen om Narvik (Norvegia, 2022), de Erik Skjoldbjærg.

Cine ar fi crezut, acum un an, că începutul lui 2023 ne va găsi cu două filme de război – sclipiciosul Pe Frontul de Vest nimic nou, de Edward Berger, și fratele său mai mic, dar la fel de publicitar ca înfățișare, Narvik al lui Erik Skjoldbjærg – în Top 10 al popularității pe Netflix? Așa se face că ceea ce părea o idee proastă în primele luni ale conflictului ucrainean (lansarea lui Narvik a fost îndelung amînată) s-a dovedit – on second thoughts – prilej ideal de marketing și de fanfaronadă cinefil-pacifistă. Să nu ne mire, așadar, că vechi uzuri și abuzuri ale cinema-ului de gen – nimic mai osificat în rețetă dramaturgică decât filmul de război – se reîntorc acum mai updatate ca oricînd, dornice să ne vîre pe gît carnagiu audiovizual cu polonicul (Berger) sau ode patriotice și melo despre fibra sănătoasă a națiunii (Skjoldbjærg). Consecință neprevăzută (și evident minoră) a încleștării dintre Putin și Zelenski, valorile spielbergiene ale entertainment-ului prin faldurile memoriei și ale istoriei – „o narațiune simplificată, sentimentală, centrată pe un erou”, în cuvintele criticului J. Hoberman – sînt astăzi mai în formă ca oricînd.

Narvik e despre acest cuplu – ea, „soție și mamă”; el, soldat chiar pe frontul din fața casei – care trebuie să le facă față nemților, „separat, dar împreună”. Unicul moment în care filmul se dovedește cît de cît incitant e atunci cînd – oarecum incorect politic – o pune pe mamă (Kristine Hartgen) să facă matrapazlîcuri pentru nemți, de dragul copilului ei grav bolnav. Pînă și soțul (Carl Martin Eggesbø), care, în schimb, s-a bucurat de nenumărate ocazii de a face proba vitejiei, cu un nivel de dexteritate demn de cinema-ul de acțiune reaganist al anilor ’80, este chemat în final să o ia la rost pentru alegerile sale ambivalente. Secvența respectivă – cu mama care e dispusă să facă pact cu diavolul pentru copilul său și tatăl care servește Națiunea – aduce a impas logic, a povară cu care nici unul dintre scenariști nu își mai amintește cum de s-a procopsit. Cum să mai empatizezi acum cu oricare dintre personaje? Rezolvarea, care restabilește celula familială, e pur și simplu aiuristică: orașul e lăsat să moară, compromisul moral e îmbrățișat pînă la capăt. Lucrurile nu ar fi putut să se întîmple pe invers – deși tot într-un non-sens nesatisfăcător ar fi nimerit – pentru că filmul și-ar fi trădat linia molcom-conservatoare pentru una de-a dreptul extremistă. Ar fi devenit, atunci, prea radical pentru o vizionare de sîmbătă seara.

Există un fir invizibil care leagă filmele – altminteri diferite ca ambiție – regizate de Berger și Skjoldbjærg. Deloc întîmplător pentru acapararea cinema-ului de către estetica reclamelor, acest fir e vizual: ambele filme, cu culorile lor desaturate și atenția aproape obscenă pentru compoziții cinegenice, arborează un estetism hipnotic, o netezime de CGI care le apropie mai degrabă de jocurile video. Miza istorică – cea care pînă acum cîțiva ani, în lipsa unei reflecții politice mai profunde, încă se mai putea cuibări în materialitatea peliculei – este evacuată în detrimentul unei priviri de tip „carte poștală”, cu nimic diferită de pictura academică a evenimentelor istorice din timpuri pre-impresioniste. Priviți acest Narvik (orășel norvegian pierdut între fiorduri) de mucava, în timp ce arde sub acțiunea conjugată a ceții oportuniste și a flăcărilor computerizate, într-un tablou spectral care evocă – dacă sîntem indulgenți – incendiul Londrei surprins pe pînză de Turner. Oare chiar „exact așa s-a întîmplat”, după cum a mărturisit ultimul soldat norvegian al Bătăliei pentru Norvegia încă în viață – cu repetate răgazuri, adică, propice calofiliei din epoca șmecherelilor operate în post-producție? 

Cel mai amuzant rămîne de observat acest batalion de dispozitive melodramatice rudimentare, care primesc misiunea de a ține filmul pe picioare. Narvik ajunge la noi de undeva din anii ’90-2000, cînd încă mai era plauzibil ca băiețelul protagonistei să fugă din convoiul de civili – fără să arate, înainte sau după acest incident izolat, vreo altă manifestare de neastîmpăr –, iar acest gest să atragă după sine, evident, o mulțime de belele. A diseca un film pe astfel de mici scene luate bob cu bob, decretînd unde s-a procedat bine și unde nu, constituie, de bună seamă, cea mai plictisitoare dintre metehnele criticii de întîmpinare „luminate” – dar aici ea se justifică prin însăși constatarea că filmul atîta e: mecanică dramaturgică de începători, menită să funcționeze aproape în gol, scenă după scenă, în speranța că ne va putea oferi o „pildă” despre umanitate. Povestea face însă prea multe concesii în numele unei emoții standardizate – chiar să vrei să te lași purtat de film, și tot vei fi împiedicat de vioara excesiv-plîngătoare sau de actele de eroism cu alonjă hollywoodiană. Suprapus cu memoria războiului, Narvik e o simplă frivolitate (a cîta?) care transformă trecutul în spectacol pirotehnic.

Narvik rulează pe Netflix.

Victor MOROZOV este critic de film.